Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Grupări politice liberale la 1866

Liberalismul se originează în ideologia mişcărilor revoluţionare de emancipare socială şi naţională şi care a prezidat modernizarea tuturor structurilor româneşti. La momentul 1866, liberalii se prezentau destul de fragmentaţi din punct de vedere organizatoric. Principala grupare liberală este cea „radicală” care-l avea în frunte pe I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti. Cunoscuţi şi sub numele de „roşii”, datorită radicalismului lor, liberalii conduşi de cei doi lideri au avut un rol hotărâtor în înscăunarea prinţului Carol I pe tronul României şi în statuarea sistemului politic al monarhiei constituţionale.

Liberalii radicali au fost primii care au încercat să se organizeze într-un partid politic. Grupaţi în jurul societăţii „Amicii Constituţiunii” şi având ca organ de presă „Românul” (al cărui patron era C.A. Rosetti), liberalii radicali au dezvoltat un discurs politic adresat industriaşilor şi comercianţilor, păturilor mijlocii pe care uneori le vor folosi cu abilitate ca mijloc de presiune politică. În egală măsură, propaganda liberal-radicală se adresa unor categorii şi profesii liberale, avocaţilor, medicilor, profesorilor şi studenţilor.

O altă grupare de orientare liberal-moderată s-a conturat în jurul lui M. Kogălniceanu aducând laolaltă o parte din liberalii moldoveni, la fel cum în Muntenia moderaţii erau grupaţi în jurul lui I. Ghica. La Iaşi, în jurul profesorului Nicolae Ionescu, s-a organizat „fracţiunea liberă şi independentă”, ce grupa cadre didactice universitare şi din liceele vechii capitale moldave.


Guvernele liberal-radicale din anii 1867-1868

Nemulţumiţi de politica dusă de guvernul condus de Ion Ghica, la începutul anului 1867 liberalii-radicali conduşi de I. C. Brătianu au început negocieri cu gruparea lui M. Kogălniceanu. Înţelegerea s-a realizat la hotelul „Concordia” din Bucureşti, unde cele două grupări se întâlnesc pe o platformă comună care urmărea instituirea în România a unui regim stabil bazat pe instituţii liberale şi democratice. S-a elaborat o „Declaraţie a deputaţilor” ce grupa mai multe facţiuni liberale din Cameră, declaraţie ce a fost făcută publică în „Românul” din 10 martie 1867. În urmarea unui vot de blam, guvernul condus de I. Ghica a demisionat. Coaliţia liberală de la „Concordia” a venit la putere guvernând ţara prin intermediul a 3 guverne care s-au succedat la intervale scurte: guvernul prezidat de C. A. Creţulescu (13 martie-7 august 1867), guvernul Ştefan Golescu (17august 1867- 13 mai 1868) şi guvernul Nicolae Golescu (13 mai 1868-23 noiembrie 1868).

Orientarea politică a primului guvern de coaliţie liberală era stabilită de I.C. Brătianu şi urmărea promovarea unor măsuri de consolidare a instituţiilor statului. Ea viza în mod direct independenţa acestuia. Au fost promulgate legile ce prevedeau înfiinţarea unui nou sistem monetar şi fabricarea monedelor naţionale precum şi legea pentru modernizarea armatei. În politica externă guvernul a urmărit sprijinirea mişcărilor de emancipare politică şi culturală a românilor din afara graniţelor statului. Guvernul a sprijinit înfiinţarea la Bucureşti a societăţii „Transilvania” ce avea ca scop „strângerea legăturilor de frăţie între junimea studioasă din toate părţile României”.

Vizând acelaşi obiectiv - promovarea culturii româneşti moderne - se întemeiază la Bucureşti „Societatea Academică Română” (18 august 1867), cel mai înalt for ştiinţific al naţiunii române, din care făceau parte oameni de cultură din toate provinciile româneşti.

Al doilea guvern liberal, condus de Ştefan Golescu, s-a arătat preocupat de asigurarea unui cadru legislativ modern. După alegerile parlamentare din decembrie 1867 în care coaliţia liberală a obţinut o majoritate covârşitoare în Camera Deputaţilor, liberalii au promulgat legea pentru organizarea Camerei de Comerţ şi Industrie (februarie 1868) şi legea construcţiilor de şosele. La 7 decembrie 1867 a intrat in vigoare prima convenţie poştală încheiată cu Rusia şi a fost semnat un tratat de alianţă între România şi Serbia ( 2 februarie 1868).


Criza politică din 1870 – 1871

La 16/28 noiembrie 1868 prinţul Carol a instituit un guvern de coaliţie între conservatori şi liberali moderaţi aflaţi în jurul lui Vasile Boerescu, în frunte cu prim-ministrul Dimitrie Ghica. Acest guvern a funcţionat până la 2 februarie 1870 fiind înlocuit cu un guvern de scurtă durată al lui Al. G. Golescu (2 februarie - 20 aprilie 1870). La 20 aprilie/2 mai 1870 s-a constituit un guvern condus de Manolache Costache Epureanu apreciat de Carol ca om politic de orientare moderată. Noul guvern era alcătuit din tineri conservatori şi din junimişti şi a încercat să realizeze o guvernare stabilă într-o perioadă când pe scena europeană se derulau evenimente politice grave precum războiul franco-¬prusac şi când se exprimau îndoieli în privinţa viabilităţii tânărului stat constituţional român.

Nemulţumiţi că au fost înlăturaţi de la guvernare, liberalii şi-au radicalizat discursul politic punând la cale o conspiraţie împotriva guvernului şi a prinţului Carol. Rău organizată şi lipsită de sprijin popular mişcarea republicană de la Ploieşti (20 august 1870) a eşuat lamentabil. Proclamând detronarea monarhului, „roşii” s-au compromis şi principalii capi ai mişcării au fost arestaţi. Principele Carol, dând dovadă de tact şi înţelepciune, îi va achita pe conspiratori evitând o criză politică de proporţii. Un eveniment internaţional, înfrângerea francezilor la Sedan, a pus capăt agitaţiilor antidinastice din ţară.

La 30 decembrie 1870 Carol a înlocuit guvernul M.C. Epureanu cu un guvern liberal condus de Ion Ghica care se va vedea confruntat cu o perioadă foarte agitată. Un prim scandal a fost declanşat de „afacerea Stroussberg”. Este vorba despre consecinţele falimentului unui consorţiu de căi ferate căruia îi fusese concesionată de către statul român construcţia de căi ferate. Hărţuit de liberalii radicali şi de complicaţiile afacerii Stroussberg - în care erau implicaţi bancherii germani şi apropiaţi ai familiei de Hohenzollern - principele publică în străinătate două scrisori în care alături de invocarea posibilităţii retragerii de pe tron, avansează unele aprecieri cu privire la lipsa de vocaţie democratică şi parlamentară a statului pe care îl guverna. Aceste afirmaţii au provocat o criză gravă în cadrul clasei politice româneşti pentru că părăsirea tronului ar fi avut consecinţe funeste pentru statul român. Lucrurile nu s-au sfârşit aici deoarece la 22 martie 1871 a avut loc un incident în jurul sălii Slătineanu unde la aniversarea zilei de naştere a împăratului german, liberalii „roşii” au organizat o contramanifestaţie. Ca urmare guvernul Ghica a fost demis.

Criza atinge apogeul. Principele Carol convoacă la palat la 23 martie 1871 pe cei trei foşti membrii ai locotenenţei domneşti din 1866 pentru a anunţa abdicarea sa. Lascăr Catargiu şi Nicolae Golescu îl conjură pe prinţ să renunţe la acest gest. Carol acceptă dar cu condiţia constituirii unui nou guvern care să voteze bugetul şi să rezolve problema concesionării căilor ferate. Lascăr Catargiu se angajează să formeze un nou guvern cu condiţia ca principele să dizolve parlamentul ceea ce se acceptă. Primul ministru preia şi ministerul de interne, îl numeşte pe generalul Em. Florescu în fruntea ministerului de război şi prin măsuri rapide restabileşte ordinea în capitală chiar în noaptea de 23 spre 24 martie 1871.

Se încheie astfel o primă etapă (1866-1871) foarte agitată în care pe baza Constituţiei de la 1866, forţele politice din ţară, mai ales liberalii, dar şi unele coaliţii liberal-conservatoare, au încercat să pună bazele unor instituţii democratice moderne şi să facă să funcţioneze un nou sistem politic. În faţa impetuozităţii liberalilor Carol va prefera soliditatea ideii conservatoare, care prin teoria progresului moderat avea mai multe şanse să conducă statul român către stabilitate internă şi să îl pregătească pentru cucerirea independenţei.


Prima mare guvernare conservatoare (1871 - 1876)

Coalizând principalele personalităţi şi grupări de nuanţă conservatoare, guvernul condus de Lascăr Catargiu a inaugurat o lungă perioadă de stabilitate în viaţa politică a României moderne.
Conservatorismul, ca ideologie politică, se originează în mişcarea politică de reformare a societăţii româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi îşi propunea reorganizarea modernă a societăţii nu pe cale revoluţionară ci prin reforme graduale care să nu pună in pericol stabilitatea şi statutul politic al noului stat. Grupările conservatoare au adunat în jurul aceloraşi idei politice marii proprietari de pământ, fie ei de origine aristocratică sau plebeiană dar şi o serie întreagă de intelectuali de elită, cei mai mulţi dintre aceştia cu studii în Germania. Aceştia vor realiza cu succes cel de-al doilea partid politic important care a participat la guvernarea României moderne, partidul conservator.

Punând capăt crizei politice generate de afacerea Stroussberg, conservatorii conduşi de Lascăr Catargiu au reuşit instaurarea unui guvern stabil care s-a făcut remarcat printr-o bogată activitate legislativă şi realizări însemnate în modernizarea ţării. În scurt timp guvernul a ajuns la o înţelegere cu „Societatea drumurilor de fier din România”, satisfăcând în parte cerinţele bancherilor germani care au preluat afacerile consorţiului Stroussberg.

Un rol însemnat în politica acestui guvern l-au avut măsurile luate pentru dezvoltarea proprietăţii funciare. S-au realizat astfel societăţile de credit rural şi urban, societăţile de asigurare, extinderea reţelei de comunicaţii şi s-a perfecţionat sistemul monarhiei constituţionale.

În politica externă, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu a urmărit consolidarea independenţei cu ajutorul unor măsuri diplomatice, prin dobândirea dreptului de a încheia tratate proprii, separat de cele încheiate cu Turcia. Astfel, s-a încheiat o convenţie comercială pe termen de 10 ani cu Austro-Ungaria şi alta, similară, cu Rusia.

În politica sa, guvernul, a întreprins şi acţiuni nepopulare precum legea învoielilor agricole din 1872, care introducea o clauză ce permitea proprietarilor să folosească forţa armată pentru impunerea respectării contractelor încheiate şi la fel de nepopulare legile care promovau politica liberului schimb în detrimentul unei politici protecţioniste care să întărească industria naţională.