Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Adoptarea Constituţiei

Imediat după alegerea sa, în aprilie 1866, Adunarea Constituantă şi-a început activitatea în vederea adoptării unei legi fundamentale moderne. În cadrul Constituantei, cele două importante grupări politice, liberalii şi conservatorii, au reuşit să ajungă la un compromis dată fiind situaţia excepţională în care se afla ţara. Astfel, noul for legislativ a reuşit în scurt timp să finalizeze proiectul unei noi constituţii.

Problemele care au provocat vii dezbateri au fost legate de chestiunea existenţei celei de-a doua camere legislative - Senatul - de dreptul de veto absolut acordat domnitorului, de problema evreiască şi de cea a succesiunii colaterale la tronul României. Un rol dinamizator l-a avut însuşi prinţul Carol care s-a pronunţat ferm pentru menţinerea Senatului ca a doua cameră a Parlamentului, cu rol ponderator, ca şi pentru dreptul de veto absolut acordat domnitorului.

La 3 iulie a fost adoptat articolul 7 care condiţiona cetăţenia română de apartenenţa la una din confesiunile religiei creştine. La 11 iulie, noua Constituţie a fost adoptată de către Adunarea Constituantă, iar la 1/13 iulie 1866 ea a fost promulgată de către domnitor.


Conţinutul Constituţiei

Reluând o tradiţie constituţională internă, în continuarea regulamentelor Organice, a Convenţiei de la Paris şi a Statutului Dezvoltător al lui Cuza, noua Constituţie a României a fost inspirată în parte de constituţia belgiană din 1830, un model de constituţie liberală a timpului. Ea era împărţită în 8 titluri şi organizată pe capitole şi secţiuni. Acestea se refereau la: teritoriul României, drepturile cetăţenilor, organizarea puterilor în stat şi reprezentanţa naţională, prerogativele domnitorului şi ale miniştrilor, puterea judecătorească, armata, finanţele etc. În Constituţie erau proclamate principiile politice moderne lansate de Revoluţia franceză cu privire la „libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului”, „suveranitatea naţională”, „separarea puterilor în stat”, „responsabilitatea ministerială” alături de principiul monarhiei constituţionale, principiul inviolabilităţii şi iresponsabilităţii monarhului etc.

Potrivit noii Constituţii România - numită oficial astfel - devenea o monarhie constituţională ereditară în care domnitorul era şeful statului. Prerogativele sale erau următoarele: convoca, amâna şi dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul (prima aleasă la 4 ani , cealaltă din 8 în 8 ani cu o înnoire parţială la jumătatea mandatului), iniţia prin intermediul miniştrilor proiecte de lege pe care, după ce erau dezbătute în Parlament, le sancţiona şi le promulga, numea şi revoca miniştrii, era şeful suprem al armatei, conferea gradele militare, ordinele şi decoraţiile.

Puterea judecătorească este încredinţată judecătorilor, iar instanţa supremă era Înalta Curte de Casaţie. Toate hotărârile tribunalelor se execută în numele, domnului. Monarhului îi revin de asemenea atribuţii cum ar fi amnistierea, graţierea.

Domnitorul avea dreptul de a declara războiul, a încheia tratatele de pace şi convenţiile internaţionale, bătea moneda.

Reprezentanţa naţională era formată din 2 camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Acestea aveau următoarele prerogative: dreptul de autoconducere, de răspuns la mesajul tronului, de interpelare a guvernului, de legiferare. În mod special Adunarea Deputaţilor avea şi atribuţia de a dezbate şi aproba bugetul de stat.

Noua Constituţie a României consacra caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii, libertatea absolută a cuvântului scris, elimina cenzura sau cauţiunea, oferea dreptul de azil politic statuând astfel o seamă de drepturi şi libertăţi fundamentale care nu erau prezente în alte constituţii ale timpului.


Regimul electoral

Constituţia era completată cu o lege electorală care prevedea alegerea reprezentanţei naţionale pe baza unui cens. În mentalitatea politică a timpului se considera că dreptul de vot trebuia să fie proporţional cu educaţia şi cu veniturile obţinute. Censul era relativ ridicat permiţând doar unei părţi a cetăţenilor României participarea la viaţa publică.

Astfel, pentru alegerea deputaţilor corpul electoral era împărţit în patru colegii, după avere sau veniturile realizate. Colegiul I aparţinea marilor proprietari cu un venit mai mare de 300 de galbeni, Colegiul II era al proprietarilor rurali cu venituri între 100 şi 300 de galbeni, Colegiul III era al comercianţilor şi industriaşilor care plăteau patenta, al liber-profesioniştilor, ofiţerilor în retragere, profesorilor şi pensionarilor de stat. La Colegiul IV votau top cei care plăteau un impozit către stat fără a se încadra în condiţiile celorlalte colegii, în principal ţăranii. În primele 3 colegii votul era direct, iar în Colegiul IV votul era indirect: 50 de alegători desemnau un delegat, iar toţi delegaţii unui judeţ alegeau un deputat.

Pentru Senat corpul electoral vota în două colegii: Colegiul I era rezervat proprietarilor rurali cu un venit funciar de cel puţin 300 de galbeni, iar Colegiul II proprietarilor de imobile din oraşe şi din judeţe cu un venit de până la 300 de galbeni. Deputaţii se alegeau pentru un mandat de 4 ani, iar senatorii pentru 8 ani. Jumătate din numărul senatorilor se reînnoia la fiecare 4 ani. Puteau fi aleşi deputaţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 25 de ani, iar senatori cei care au trecut de 40 de ani şi aveau un venit minim de 300 de galbeni.


Destinul şi rolul Constituţiei de la 1866

Realizând un echilibru între puterea executivă exercitată de monarh - reprezentat de guvern - şi reprezentanţa naţională, Constituţia s-a dovedit, timp de mai bine de o jumătate de secol (1866 - 1923), un instrument juridic eficace, pe baza căruia a fost guvernată România modernă. Ea a fost totuşi modificată în două rânduri până la primul război mondial. În 1879 a fost modificat articolul 7 referitor la acordarea cetăţeniei necreştinilor, iar în 1884 s-au modificat articolele privitoare la şeful statului, la teritoriul ţării, regimul presei, sistemul electoral etc.

Chiar dacă unele aspecte - existenţa unui cens ridicat, condiţionarea cetăţeniei de credinţa religioasă - au ridicat o serie de critici şi probleme, în esenţă, ea rămânea actul constituţional de cea mai mare stabilitate din istoria României moderne şi contemporane. Rezultată dintr-un compromis între principalele forţe politice ale momentului, conservatorii şi liberalii, Constituţia de la 1866 a reprezentat instrumentul juridic fundamental pe care s-au clădit instituţiile statului român modern.