Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Tratatul de la San Stefano

După încetarea ostilităților guvernul român a intensificat contactele diplomatice pentru a vedea recunoscute eforturile sale: confirmarea independenței și suveranității, a integrității teritoriale, retrocedarea gurilor Dunării și obținerea unor despăgubiri de război. Diplomația rusă a făcut deja cunoscută intenția de a schimba Dobrogea, teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră ce urma a fi luat Turciei, cu cele trei județe din sudul Basarabiei. În ianuarie-februarie 1878 s-au desfășurat tratative de pace la San Stefano între reprezentanții Rusiei și Turciei. Deși România și-a trimis propriul reprezentant, pe colonelul I. Arion, acesta nu a fost acceptat la discuții.

Tratatul de la San Stefano a fost finalizat la 19 februarie / 3 martie 1878 și confirma creșterea influenței rusești în Balcani. Imperiul otoman a recunoscut independența României, Serbiei și Muntenegrului. S-a decis organizarea Marelui Principat al Bulgariei, cu un guvern creștin și miliție națională, tributar Porții, teritoriul noului principat întinzându-se spre sud până la Marea Egee și lacul Ohrida. Bosnia și Herțegovina urmau a avea o administrație autonomă. Strâmtorile se deschideau liberei circulații. Rusia primește patru cetăți în sudul Caucazului, iar în schimbul unor despăgubiri bănești, sangeacul Tulcea cu insulele din Deltă și Insula Șerpilor. Rusia își rezervă „facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detașată la 1856“, fapt care s-a materializat în intenția de a schimba Dobrogea luată de la turci ca despăgubire de război cu județele basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad.


Tratatul de la Berlin

Angajamentele tratatului de la San Stefano au nemulțumit marile puteri europene care nu vedeau cu ochi buni creșterea influenței Rusiei în Balcani și considerau că „echilibrul european” devenea tot mai fragil. Erau nemulțumite mai ales Anglia și Austro-Ungaria dar și România, care constata cu îngrijorare tendința de extindere teritorială a Rusiei în detrimentul său. Pentru restabilirea acestui „echilibru” marile puteri au impus reluarea negocierilor în cadrul Congresului de la Berlin desfășurat în perioada 13 iun.–13 iul. 1878, prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. Nici acum România nu a fost acceptată ca parte egală la discuții. Reprezentanții săi, primul-ministru I.C. Brătianu și ministrul de externe M. Kogălniceanu au expus totuși punctul de vedere românesc. Ei au pledat pentru recunoașterea independenței și integrității teritoriale, garantarea neutralității și acordarea unei despăgubiri de război.

Hotărârile Congresului de la Berlin au fost următoarele: Bosnia și Herțegovina, rămânând sub suzeranitatea nominală a sultanului, au trecut sub administrația monarhiei habsburgice, căreia i-a revenit și dreptul de a menține garnizoane în sangeacul Novibazar. Tratatul reduce hotarele noului Principat autonom bulgar, ce urma să se întindă spre sud până pe linia Munților Balcani, iar la sud-vest să cuprindă și sangeacul Sofia. La sud de Balcani se constituia provincia Rumelia Orientală aflată sub suzeranitatea Porții. Rusia primea o serie de teritorii în Caucaz, Anglia insula Cipru. Serbiei și Muntenegrului li se recunoștea independența însă teritoriile atribuite lor prin Tratatul de la San Stefano au fost sensibil reduse. Problemele ce vizau România au făcut obiectul articolelor 47-53 din Tratat. Noul statut internațional al României, recunoscut de către semnatarii Tratatului, prevedea unele schimbări teritoriale și acordarea de către statul român a unor drepturi civile și politice tuturor locuitorilor țării, indiferent de confesiune.

Anglia și Germania au cerut României să răscumpere acțiunile consorțiului Stroussberg, lucru care s-a rezolvat printr-o convenție între statul român și bancherii germani. Delta Dunării și Dobrogea au trecut în componența statului român însă Rusia a luat cele trei județe basarabene. A fost menținută Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), aceasta urmând să-și desfășoare activitatea „cu o desăvârșită independență față de autoritatea teritorială“, pe porțiunea fluviului între Galați și M. Neagră, ceea ce constituia o încălcare a suveranității României. În calitate de stat riveran, România a fost însă inclusă ca membră a numitei comisii, din care făceau, în rest, parte cele șapte mari puteri.


Criza relațiilor romano-ruse.

Poziția Rusiei la tratative fața de România, nesocotirea convenției de la 4 aprilie 1877 ca și politica de forță adoptată de trupele rusești ce staționau pe teritoriul românesc au creat o stare de animozitate între cele două state. Mai mult, rușii au adoptat o politică de amenințare la adresa statului român și trupele lor au întreprins preparative pentru ocuparea capitalei. În această situație guvernul a concentrat armata în vestul țării și a nuanțat decizia de a rezista militar împotriva unei eventuale ocupații rusești.

Criza relațiilor romano-ruse nu a rămas fără urmări. În mediile politice românești s-au născut puternice resentimente față de Rusia, ceea ce a determinat ulterior o politică de bune relații cu Austro-Ungaria și Germania. În ciuda pierderilor suferite a imenselor eforturi depuse de statul român, cucerirea independenței a marcat un moment decisiv în afirmarea României moderne ca un stat liber.