Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Înăbușirea revoluției, reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mișcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849.

În vederea reprimării acestor acțiuni, a fost folosită forța armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea și anchetarea celor implicați în acțiunile politice ale anului anterior. La 18 aprilie 1849 a fost instituită o înaltă curte criminalistică pentru judecarea celor deținuți și s-a interzis printr-un firman al sultanului intrarea în țară a unui număr de 34 revoluționari. Rromânii exilați s-au împrăștiat la Paris, Viena, Londra, Triest, Constantinopol, Brussa.

Ideile pragmatice ale revoluției de la 1848–1849 au fost instituționalizate parțial în perioada ce a urmat revoluției dar, incontestabil, realizarea practică a modelului propus de revoluție s-a înfăptuit în perioada 1859-1866 prin actul unirii Principatelor și prin politica de reforme promovată de Al. Ioan Cuza.

Revoluția a individualizat căile modernizării societății și a statului, a imprimat un caracter politic ideii și sentimentului național sub forma principiului de naționalitate, a fundamentat doctrina care îmbina principiile liberale cu ideea națională și idealurile democrației sociale. Ea a definit imperativul modernizării în matricea statului național și independent. Deceniile care au urmat au concretizat strategia unirii propusă de revoluția pașoptistă.

În procesul de formarea statului român modern, cercetarea istorică românească a subliniat interferența mai multor factori dintre care se impun mai pregnant atitudinea domnilor Convenției de la Balta Liman, mișcarea unionistă din Principatele române, atitudinea opiniei publice europene și nu in ultimul rând politica marilor puteri.


Domniile Convenției de la Balta Liman și activitatea emigrației române

Convenția de la Balta Liman, încheiată între Rusia şi Turcia a restabilit regimul regulamentar, a modificat in sens autoritar regulamentele, eliminând o serie de prevederi favorabile regimului parlamentar limitând autonomia principatelor. Astfel au fost suspendate adunările obşteşti ordinare și extraordinare care sunt înlocuite cu consilii sau divanuri ad-hoc; domnii, considerați înalți funcționari ai imperiului otoman, sunt numiți de sultan pe o perioadă de 7 ani cu acordul puterii protectoare, Rusia; în principate staționau 25.000 – 30.000 soldați până la restabilirea „liniștii”.

Perioada ce a stat sub semnul Convenției de la Balta Liman se caracterizează prin eforturile clasei politice și a domnitorilor Barbu Știrbei în Muntenia, Grigore Alexandru Ghica în Moldova, de a reforma în sens modern, burghez societatea și statul, pe baza dezideratelor de la 1848 aplicate din perspectiva liberală sau conservatoare în funcție de opțiunile politice ale domnitorilor, de contextul internațional (ocupația străină), de raportul dintre forțele politice.

Reformele domnilor Convenției de la Balta Liman au pregătit instaurarea regimului Convenției de la Paris (1858), au continuat efortul din perioada regulamentară de consolidare a statului și instituțiilor sale în societate în conformitate cu principiile etatismului promovate încă din timpul reformismului din secolul XVIII. Cei doi domni au colaborat în opera de reformare contribuind la adoptarea unor măsuri asemănătoare în ambele țări.

Cele mai importante măsuri au fost luate în domeniul agrar – așezămintele agrare din 1851 urmărind să reglementeze raporturile dintre proprietari și săteni, consacrând caracterul burghez al proprietății boierești, libertatea muncii, extinderea învoielilor –, în domeniul administrativ, edilitar și urbanistic, în organizarea armatei și a învățământului, „Așezământul pentru reorganizarea învățăturilor publice în Principatul Moldovei” vorbind chiar de învățământul liber și gratuit pentru toți locuitorii. Proiectul de reformă a învățământului prevedea lărgirea bazei acestuia, înființarea învățământului practic, reintroducerea limbii române ca limbă de predare. S-au luat măsuri pentru eliminarea abuzurilor din administrație, îmbunătățirea căilor de comunicație.

În timp ce Grigore Ghica a ilustrat o atitudine liberală acceptând reîntoarcerea exilaților moldoveni din timpul revoluției, o parte din ei chiar atașați la guvernare, conferind un spirit liberal administrației, Barbu Știrbei a promovat o politică de orientare conservatoare, s-a opus întoarcerii revoluționarilor exilați. La ocuparea Principatelor de către ruși, în 1853, cei doi domni s-au retras fiind reinstalați în septembrie 1854.

Barbu Știrbei a continuat politica anterioară favorizând acum pe austrieci, a înăsprit cenzura, a interzis presa. Din 1855 când în Conferința de la Viena s-a pus problema înlocuirii celor doi domni, promovează o politică națională favorabilă autonomiei țării și unirii Principatelor pentru a se reabilita astfel în ochii opiniei publice. În februarie 1856 a decretat emanciparea robilor țigani.

În consens cu politica anterioară, Grigore Ghica a promovat o linie politică liberală și națională, s-a opus presiunilor austriece, a susținut elementele liberale în administrație, a adoptat o ținută unionistă. A fost preocupat de introducerea unor legi și instituții moderne, a desființat robia țiganilor în 1855, a început elaborarea proiectelor de cod și procedură civilă, cod penal și comercial, a creat o atmosferă favorabilă mișcării unioniste din țară conduse de Mihail Kogălniceanu.

Pe plan extern s-a apropiat de Franța favorizând capitalul francez. Regimul mai îngăduitor al cenzurii a făcut posibilă apariția unor publicații favorabile unionismului. Vasile Alecsandri a editat „România literară” iar Mihail Kogălniceanu, „Steaua Dunării”, publicație în jurul căreia se grupează principalele forte unioniste și care a făcut o largă propagandă unirii.
Împotriva hotărârilor de la Balta Liman emigrația românească a adresat un protest Adunării Naționale a republicii franceze. În iunie 1849 la Paris s-a constituit Comitetul democratic român din inițiativa lui C.A. Rosetti. Emigrația românească grupată în jurul revistei „România viitoare”, considera revoluția generală europeană singura cale pentru înfăptuirea statului național român. În 1850 la Londra s-a constituit Comitetul Democratic European condus de G. Mazzini. Revoluția română urma să fie realizată de un comitet cu sediul la Paris, deviza fiind : Dreptate! Frăție! Unitate!

Evenimentele derulate în Europa vor schimba planurile emigrației. La 2 decembrie 1851 Ludovic Bonaparte se proclamă împărat sub numele de Napoleon al III-lea, la 31 decembrie 1851 Curtea din Viena abroga Constituția promulgată la 4 martie 1849, iar la 28 noiembrie 1852 se stingea din viață la Palermo, Nicolae Bălcescu.

Țările române au devenit teatru de desfășurare a unor mari manevre militare, urmate de perioade de ocupație: Rusia din iunie 1853, aprilie – 1854, apoi trupele turcești și austriece până la 30 martie 1857.


Problema românească, problema europeană

Emigranții români, captează interesul diplomației europene și a opiniei publice internaționale în lupta pentru unire. La Congresul de pace de la Paris, reprezentantul Franței abordează problema unirii celor două principate.În 1854 își recapătă tronurile: Barbu Știrbei în Țara Românească (atitudine defavorabilă unirii) și Grigore Ghica în Moldova (înlesnește editarea unei publicații „România literară” și „Steaua Dunării” cu rol important în realizarea unirii).

Au fost adresate memorii sau proteste, împăratului Napoleon al III-lea, contelui Walewski (ministru de externe al Franței), premierului englez Palmerston sau Porții Otomane. Au pledat pentru cauza unirii Jules Michelet, Edgar Quinet, J.A. Vaillant și mulți alții.

Contextul politico-strategic creat în urma înfrângerii Rusiei în Războiul Crimeii (1853 -1856) de către coaliția franco-turco-anglo-piemonteză a adus un nou raport de forțe în Europa. Statutul Țării Românești și al Moldovei a devenit o problemă de echilibru european.

În cadrul Congresului de la Paris reprezentanții Marilor Puteri s-au pronunțat în funcției de interesele lor:

● Franța a cerut unirea sub un principe străin;

● Rusia a susținut-o, dar cu dorința dezbinării concertului european;

● Prusia și Sardinia din rațiuni care priveau propriile lor obiective politice;

● Anglia nu s-a pronunțat.

● împotriva unirii erau Turcia și Austria.

Congresul a hotărât ca statutul Principatelor să se stabilească prin consultarea locuitorilor din cele două țări

Prin Tratatul de pace încheiat la Paris la 30 martie 1856:

● Principatele române rămâneau sub suveranitatea Porții dar sub garanția colectivă a puterilor semnatare;

● libertatea navigației pe Dunăre și crearea unei comisii permanente a statelor riverane

● se înapoiau Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei : Cahul, Bolgrad și Ismail;

● Turcia trebuia să se îngrijească de convocarea în Principate a unor adunări ad-hoc care să exprime voința românilor în problema unirii.


Organizarea mișcării unioniste

După Congresul de la Paris (1856), care prin hotărârile sale a creat contextul internațional favorabil unirii Principatelor, centrul de greutate al luptei pentru realizarea unirii s-a deplasat în Principate, situație stimulată de prevederile favorabile ale tratatului de la Paris.

Organizarea mișcării în 1856

În Moldova se realizează o importantă regrupare de forțe prin apropierea dintre gruparea liberală unionistă din jurul lui M. Kogălniceanu și gruparea boierimii unioniste din jurul domnitorului Ghica. Datorită condițiilor politice favorabile, mișcarea unionistă din țară se organizează depășind stadiul manifestărilor spontane, constituindu-se la 25 mai / 6 iunie 1856 „Societatea Unirii”, formată din reprezentanți ai boierimii, ai cercurilor intelectuale și orășenești care în 30 mai/11 iunie se transformă într-o societate mai largă, reprezentând toate categoriile sociale. În programul ei figura unirea Principatelor sub un prinț străin de rasă latină.

Prin aceasta mișcarea unionistă a primit o organizare oficializată. Ea acționa pe cale legală, în presă, adunări, prin difuzare de broșuri și manifeste, extinzându-se în toate ținuturile cu concursul administrației și al domnului care în ultimele zile de domnie a făcut un turneu de propagandă în favoarea unirii în sudul Moldovei.

În Țara Românească, în absența exilaților care s-au reîntors abia în vara anului 1857 după congresul de pace, mișcarea unionistă nu a reușit să se organizeze datorită regimului restrictiv instaurat de Barbu Știrbei manifestându-se mai mult prin întruniri publice.

Domnitorii convenției de la Balta Liman au fost înlocuiți în vara anului 1856 prin caimacamii Teodor Balș în Moldova și Alexandru Ghica în Țara Românească. Teodor Balș a promovat o politică antiunionistă, în timp ce Alexandru Ghica a creat condiții favorabile mișcării unioniste.

În aceste împrejurări în Moldova mișcarea se moderează din rațiuni tactice favorizând conlucrarea tuturor forțelor care susțineau unirea peste deosebirile de orientare socială sau politică. În Țara Românească, în schimb, în noile împrejurări mișcarea unionistă se organizează constituind Comitetul Central de Acțiune care a coordonat comitetele unioniste județene, este adevărat, cu o activitate clandestină.

Până la sfârșitul anului 1856 mișcarea unionistă a stagnat și din cauza împrejurărilor internaționale, nefiind promulgat firmanul pentru convocarea adunărilor ad-hoc.

Mișcarea unionistă in 1857 

Efortul organizatoric s-a amplificat în anul 1857 când s-a constituit în Moldova în ciuda abuzurilor căimăcămiei, „Comitetul electoral al unirii”, reunind reprezentanții tuturor forțelor unioniste, fără deosebire de orientare politică sau ideologică. Aceasta a făcut public programul mișcării unioniste în 1/13 martie 1857, program care prevedea unirea Principatelor, autonomia și neutralitatea noului stat, prinț străin care să nu aparțină familiilor domnitoare din țările limitrofe, adunarea obștească reprezentând interesele sale, garanția puterilor europene, promovarea reformelor menite să modernizeze societatea și să afirme națiunea, întemeiate pe principiile dreptății, egalității în fața legii și pe respectul proprietății. Comitetul moldovean a reprezentat mișcarea unionistă față de puterile garante și a conlucrat strâns cu mișcarea munteană.

În Țara Românească mișcarea a fost condusă de un Comitet Central al Unirii în fruntea sa fiind desemnată o conducere unitară, în 3/15 martie 1857, formată din C.A. Crețulescu președinte, Gh. Costaforu și C. Bosianu vicepreședinți. Tot acum a fost adoptat programul mișcării unioniste care în patru puncte relua programul moldovean: unirea Principatelor, prinț străin, autonomia și neutralitatea noului stat, guvern constituțional și o adunare obștească reprezentativă, precizând și principiile care trebuiau să stea la baza viitoarei organizări interne – dreptul la proprietate de orice natură, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, libertatea individuală și a muncii țăranilor.

În 10/22 martie un grup de boieri unioniști publică un program propriu care coincide în obiectivele naționale, dar este diferit în principiile de organizare a viitorului stat. În 30 martie / 11 aprilie 1857, Comitetul Central a explicitat programul mișcării într-un document intitulat „Deslușiri asupra celor patru baze din programa națională”. Mișcarea unionistă din cele două principate a conlucrat îndeaproape atât în plan programatic cât și în pregătirea alegerilor pentru adunările ad-hoc, moldovenii cerând chiar întrunirea unei singure adunări pentru cele două principate.

Programele mișcării unioniste relevă consensul dintre forțele politice din cele două țări dar și opțiuni politice diferite, în funcție de orientarea ideologică a grupurilor angajate, liberală și conservatoare, a căror soluționare a fost amânată până după realizarea unirii, pentru a se menține unitatea tuturor forțelor în jurul dezideratelor naționale, în fața întrunirii adunărilor ad-hoc și a comisiei europene de informare care trebuia să vină în principate.


Adunările ad-hoc (1857)

Convocarea unor adunări ad-hoc care să dezbată organizarea viitoare a Principatelor, s-a hotărât la Congresul de la Paris. Acesta preconiza pentru adunări un rol consultativ, respectiv formularea unor propuneri către puterile garante privind viitorul Principatelor dunărene. Firmanul electoral din 1/13 ianuarie 1857 stabilea următoarea componență a divanurilor: clerul înalt, reprezentanții egumenilor, 2 reprezentanți de județ ai marii proprietăți, 1 al micii proprietăți, 1 al orășenilor, 1 al clăcașilor. Votau direct reprezentanții clerului, ai marii proprietăți și ai orășenilor iar mica proprietate și țăranii votau indirect, prin delegați. Pentru prima oară în țările române, prevederile electorale erau întemeiate pe avere și nu pe originea socială.

În Moldova căimăcămia lui Nicolae Vogoride, urmașul lui Teodor Balș, a falsificat alegerile pentru adunarea ad-hoc din luna iulie (cu sprijinul direct al Consulului Austriei la Iași), declanșând protestul forțelor unioniste dar și al puterilor favorabile unirii.

În urma întâlnirii de la Osborne, Anglia consimțea la anularea alegerilor falsificate, în schimb Franța renunța să sprijine Unirea deplină a Principatelor sub un prinț străin și era pentru o simplă unire legislativă. Noile alegeri organizate în Moldova, la 29 august/10 septembrie 1857, au dat câștig de cauză unioniștilor. Aceleași rezultate au fost înregistrate și în alegerile din 7/19 septembrie din Țara Românească. Partida națională sau unionistă a triumfat în amândouă adunările, cu precizarea că în Țara Românească era o majoritate liberal-radicală. Inedită este participarea țăranilor într-o adunare cu caracter reprezentativ.

Adunările ad-hoc s-au întrunit în toamna anului 1857. Partida națională a încercat să impună o sferă mai largă de acțiune decât aceea fixată de puteri, de adunări cu caracter consultativ. În procesul unirii Principatelor, adunările ad-hoc au avut o contribuție deosebită la dezvoltarea relațiilor de colaborare moldo-muntene, au formulat în chestiunea românească o soluție în sensul dorit de români, al principiului de naționalitate, au dezbătut problemele fundamentale pe care le ridica crearea statului național, au reafirmat adeziunea românilor la opțiunile programatice ale anului 1848.

În 7/19 octombrie 1857 la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, adunarea moldoveană a adoptat punctele mișcării unioniste ca hotărâri finale exprimându-și de la începutul lucrărilor adeziunea la unire; și în Țara Românească în 9/21 octombrie adunarea a adoptat programul în patru puncte al mișcării unioniste ca hotărâre, astfel că rezoluțiile divanurilor celor două țări au fost identice, chiar și în formulare: unire, autonomie, neutralitate, prinț străin, adunare legiuitoare reprezentativă. Divanul moldovean susținea în plus garanția colectivă a puterilor, iar cel din Muntenia guvern constituțional. După votarea programului unionist, în adunarea din Țara Românească a avut loc o regrupare a forțelor de orientare conservatoare, determinând radicalii să amâne dezbaterea problemelor legate de organizarea internă a țării.

În Moldova însă atare probleme s-au dezbătut, hotărându-se ca rezultatul discuțiilor să fie transmis și la București pentru a fi luat în considerare la viitoarea organizare. Adunarea moldoveană a susținut dreptul de a stabili în continuare relații comerciale cu alte state, abolirea jurisdicției consulare, organizarea armatei, egalitatea în fața legii, accesibilitatea funcțiilor de stat, așezarea dreaptă și generală a impozitelor, respectarea domiciliului și a libertății individuale, responsabilitate ministeriale, libertatea cultelor, organizarea municipalităților, organizarea instrucțiunii publice, separația puterilor în stat, emanciparea orașelor, organizarea comunelor, inamovibilitatea judecătorilor, independența bisericii moldovene față de patriarhia constantinopolitană. Propunerile au întrunit majoritatea, singura respinsă fiind cea care susținea o soluție echitabilă în chestiunea țărănească. Adunarea de la Iași a mai cerut și întrunirea celor două divanuri într-o adunare unică, în vederea elaborării unei legi electorale comune.

Deputații țărani au susținut în adunări interesele și dezideratele populației rurale. În Țara Românească au susținut reprezentarea țăranilor și în viitoarea adunare a țării, iar deputații din Moldova au cerut desființarea boierescului și împroprietărirea. Datorită opiniilor diferite, exprimate de toate segmentele adunării, s-a acceptat amânarea unei decizii în această chestiune și suspendarea lucrărilor. La începutul anului 1858, un firman otoman punea capăt divanului ad-hoc.

Adunările ad-hoc au avut o semnificație distinctă în procesul de formare a statului român modern: au reactualizat principi și deziderate ale anului 1848 în tentativa de a le instituționaliza pe cale legală, constituțională, reformistă; au ilustrat destrămarea unității ideologice și a militantismului pe care pașoptismul le-a susținut în jurul național, indicând viitoarele direcții care se vor cristaliza doctrinar și organizatoric din 1858 – liberalismul și conservatorismul – și căile prin care se preconiza realizarea programului de modernizare, prin reforme graduale, pașnice așa cum le-a propus M. Kogălniceanu în „Dorințele partidei naționale în Moldova”. Adunările au scos în evidență politizarea și activizarea unor noi categorii sociale, inclusiv țărănimea, recent afirmate pe scena politică, au depășit statutul de organisme consultative așa cum l-au propus puterile, au întărit considerabil mișcarea unionistă și au formulat o soluție românească în chestiunea unirii, conformă interesului național.


Conferința și Convenția de la Paris (1858)

În 18/30 mai 1857 și-a început activitatea comisia europeană stabilită de Congresul de la Paris cu misiunea de a propune bazele viitoarei organizări a Principatelor după o minuțioasă informare la fața locului.

În decembrie 1857 cele două Adunări au fost dizolvate. Cererile lor au fost înaintate reprezentanților puterilor garante întrunite la Paris în 1858.

Reprezentanții puterilor au remarcat efervescența politică, adeziunea populației la ideea unirii, dar în ansamblul ei activitatea comisiei s-a consumat în controverse și discuții interminabile reflectând divergențele dintre puteri încât comisia a demonstrat o ineficacitate deplină din cauza contradicțiilor dar și a imperfecțiunilor statutului și regulamentului său. După o întrerupere în iulie, comisia și-a reluat lucrările în septembrie pentru ca în 20 martie / 1 aprilie 1858 să fie acceptat raportul ei.

Deși evită să formuleze o soluție în chestiunea unirii, raportul are interesante încheieri în privința necesității reformelor modernizatoare vizând toate sectoarele societății. În prima parte raportul înregistra voința de unire a românilor iar în partea a doua făcea cunoscute reformele necesare. În anexă erau consemnate opiniile fiecărui comisar reprezentând punctul de vedere al țarii pe care o reprezenta în chestiunea românească.

Rezultatele dezbaterilor au fost incluse într-o Convenție care cuprindea statutul internațional și principiile de organizare internă a Principatelor:

● statul se numea Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei.

● cele două țări ar fi trebuit să aibă domni, guverne și adunări separate.

● Comisia centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație cu sediul la Focșani erau comune.

Convenția de la Paris stipula o serie de principii importante:

● abolirea privilegiilor și a monopolurilor.

● statornicirea raporturilor dintre proprietari și țărani pe baze moderne,

● legea electorală prevedea un cens ridicat.

● în fiecare din cele două țări au fost numiți trei caimacani (înlocuitori de domni) care aveau misiunea de a pregăti și efectua alegerile pentru adunările elective.

În 1858 centrul de greutate al efortului pentru unire s-a deplasat în exterior în jurul conferinței de la Paris, care a hotărât în sensul compromisului anglo-francez de la Osborne, lăsând pe seama românilor decizia ultimă în chestiunea unirii.