Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

armata română 1917

Armata romană la Mărășești 1917

Operațiuni militare în anul 1916

Planul militar alcătuit de Marele Stat Major al armatei române a fost unul ambițios, însă nerealist, principalele forțe românești ce au fost masate la granița cu Transilvania, urmând să opereze o ofensivă de proporții pentru eliberarea acestei provincii românești. Pe Dunăre au fost plasate doar forțe de acoperire, Bulgaria trebuind să fie reținută de la un atac împotriva României de către trupele anglo-franceze de la Salonic și de către trupele rusești din Dobrogea.

Judecând lucrurile din punct de vedere strict militar, atacul principal al forțelor românești trebuia să se producă în sud, pentru a realiza o joncțiune cu trupele de la Salonic, ceea ce ar fi condus, probabil, la scoaterea Bulgariei și Turciei din război, deschizându-se posibilitatea aprovizionării trupelor române și rusești prin strâmtori, cu cele necesare purtării războiului.

Planul de luptă al armatei române răspunde însă mai mult comandamentului politic de eliberare a românilor de sub stăpânirea austro-ungară decât cerințelor strict militare. Numai un război pentru eliberarea Transilvaniei întrunea girul voinței populare și al forțelor politice. În acel moment - după cum sublinia N. Iorga - „nimeni n-ar fi putut impune o altă direcție steagurilor românești. Planul a urmărit ca după eliberarea Transilvaniei să pătrundă în văile Tisei și Dunării pentru a opri sursa principală de aprovizionare cu alimente a armatei austro-ungare. Două treimi din cei peste 800.000 soldați și ofițeri ai armatei române, au fost repartizate pentru realizarea acestei operații din Transilvania, și mult mai puțin (cca 140.000 de oameni) în apărarea graniței sudice periclitată de atacul unei armate germano-bulgare. De asemenea, trebuia asigurată debarcarea trupelor ruse în Dobrogea, urmată de o ofensivă româno-rusă în nord-estul Bulgariei unde era stabilită realizarea unei linii de apărare permanentă între Rusciuk și Varna.

Operațiile militare au început în noaptea de 27/28 august 1916, prin trecerea Carpaților în 18 puncte, într-o atmosferă de entuziasm general, deși armata română era deficitară în privința dotării, în artilerie grea, mitraliere și aviație. Primite cu brațele deschise și cu bucurie de către populația românească din Ardeal, trupele române au ocupat Brașovul, Toplița, pătrunzând în zona secuiască.

În timp ce se desfășurau aceste evenimente dătătoare de speranțe în Transilvania, Bulgaria declara război României și la 1 septembrie 1916 trupe germano-bulgaro-turce conduse de feldmareșalul August von Mackensen, forțează Dunărea și ocupă Turtucaia provocând o gravă înfrângere trupelor române care apărau fortăreața. Eșecul este datorat și incompetenței și lașității de care au dat dovadă unii comandanți (generalii Aslan și Teodorescu) care nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor, măsurile luate de ei ducând la încercuirea și anihilarea trupele române (160 ofițeri și 6.000 soldați morți și răniți, 480 ofițeri și 28.000 soldați prizonieri și 5.500 militari scăpați din încercuire).

Acțiunea nestingherită a trupelor inamice se explică și prin lipsa unui sprijin din partea aliaților. Departe de a devansa ofensiva română cu 8 zile cum se stipula în convenția militară, armata de la Salonic a fost ea însăși atacată de forțele turco-bulgare fiind nevoită să se apere. Trupele rusești nu ajunseseră încă în Dobrogea, așa încât întreaga linie a frontului românesc pornind din Carpați, continuând de-a lungul Dunării până la Marea Neagră, trebuia să fie acoperită și apărată de cei 833.000 de soldați și ofițeri ai armatei române din acel moment.

Marele Cartier General Român, condus de generalul Constantin Prezan, a încercat să contracareze înfrângerea de la Turtucaia printr-o operațiune de traversare rapidă a Dunării și de încercuire a inamicului. Operațiunea armatei române, condusă de generalul Averescu, ce urmărea trecerea Dunării pe un pod de vase, pe la Flămânda, pe teritoriul bulgar, și încercuirea trupelor inamice, a fost bine gândită strategic însă a eșuat datorită condițiilor meteorologice. O ploaie torențială a dus creșterea nivelului Dunării ce a permis bombardarea și distrugerea podului de către monitoarele austro-ungare venite de la Orșova.

Operațiunea a eșuat datorită ofensivei centralilor în Transilvania la 26 septembrie 1916 sub conducerea generalului E. von Falkenhayn. Luptele din Dobrogea au continuat până la sfârșitul lunii octombrie când românii au fost nevoiți să se retragă cu pierderi grele.
În Transilvania, după lupte aprige, trupele Puterilor Centrale au rupt apărarea românească în Banat și pe crestele Carpaților Meridionali. În schimb de-a lungul Carpaților Orientali, Eremia Grigorescu a câștigat bătălia pentru apărarea trecătorilor Moldovei, sub lozinca ce va căpăta în 1917 valoare de simbol, „Pe aici nu se trece!.

Armata Puterilor Centrale a reușit să pătrundă pe Valea Jiului, unde cu toată apărarea eroică (Ecaterina Teodoroiu a făcut dovada unui eroism legendar) au cucerit Tg. Jiu (2/15 noiembrie). Trupele inamice s-au revărsat în Câmpia Română, unde ocupă Oltenia și apoi intră în Muntenia (11 /24 noiembrie). Concomitent, Mackensen a forțat Dunărea la Zimnicea și se îndrepta spre București.

Presate ca într-un clește, trupele române au încercat o bătălie disperată în zona Argeș-Neajlov, pe care au pierdut-o, capitala rămânând deschisă înaintării trupelor inamice. La 23 octombrie/6 decembrie 1916, trupele conduse de Mackensen au intrat în București.

Guvernul, autoritățile, armata și o parte din locuitori s-au retras în Moldova, la Iași, care devine capitala unei Românii restrânse la centrul și nordul Moldovei, după ce frontul a fost stabilizat pe cursul inferior al Siretului. Situația armatei române era în acest moment deosebit de grea, pierderile suferite fiind de circa 250.000 ostași morți, răniți sau prizonieri. De asemenea, au fost pierdute importante echipamente militare : jumătate din mitraliere, două treimi din armele individuale și un sfert din piesele din artilerie.

Deși campania română din 1916 a eșuat, ea s-a răsfrânt benefic asupra taberei Antantei. Intrarea României în război, într-un moment de epuizare materială și morală a francezilor datorită bătăliei de la Verdun, a tonificat rezistența franceză mai cu seamă că Marele Stat Major german a prelevat de pe frontul de vest și de pe alte fronturi divizii de elită în scopul scoaterii României din război.

Pe teritoriul rămas sub autoritatea regelui și a guvernului de la Iași, aflat acum la jumătate, a început o muncă extraordinară de refacere a armatei române, în condițiile lipsurilor de tot felul, a tifosului exantematic care a afectat peste 30.000 de persoane. Un rol deosebit în acest efort l-a avut misiune militară franceză condusă de generalul Henri Berthelot care s-a identificat cu nevoile și aspirațiile românești.

În vederea ralierii tuturor structurilor sociale la efortul de rezistență, regele Ferdinand a promis, iar Parlamentul reunit la Iași a aprobat, efectuarea a două reforme de importanță majoră pentru progresul țării : reforma electorală (vot universal) și cea agrară.

În condițiile de atunci, de extremă gravitate pentru țară, guvernul român, neprevăzând ceea ce se va întâmpla mai apoi, a depus în Rusia, spre păstrare, tezaurul național. El conține arhivele, devize, mari valori de artă, lingouri de aur, tezaurul Casei Regale, obiecte bisericești de valoare ale Mitropoliei Ungro-Vlahiei.

Pe teritoriul ocupat, Muntenia, Oltenia și Dobrogea, sudul Moldovei, s-a organizat un regim de ocupație care a excelat prin exploatarea epuizantă a bogățiilor solului și subsolului în beneficiul Puterilor Centrale. Populația a refuzat, în general, să colaboreze cu ocupanții, iar oamenii politici cunoscuți ca germanofili, Alexandru Marghiloman, P.P. Carp și Titu Maiorescu au adoptat aceeași atitudine. 


Campania din vara anului 1917

Până în luna mai 1917, armata română ce grupa 460.000 de soldați și ofițeri, era refăcută, dotată cu armament modern și având un moral ridicat, fapt remarcat și de miniștrii socialiști din guvernele francez și belgian, respectiv Albert Thomas și Vandervelde care au vizitat trupele române. Alături de misiunea franceză în ridicarea moralului soldaților un rol deosebit l-a avut regina Maria care a organizat sub patronajul său Crucea Roșie.

Generalul Constantin Prezan, secondat de maiorul Ion Antonescu la conducerea Marelui Stat Major al armatei române, realizează un plan de acțiune în colaborare cu armata rusă ce urmărea realizarea unei ofensive în sectorul Nămoloasa pentru a disloca forțele inamice și a le împinge spre sud și o ofensivă la Oituz pentru a prinde trupele germane din Moldova într-un clește și a le forța să capituleze.

Marile bătălii din vara anului 1917 desfășurate la Mărăști (11/24 iulie–19 iulie/l august), Mărășești (24 iulie/6 august-6/19 august) și Oituz (26 iulie/ 8 august-9/22 august) au debutat cu ofensiva din 11 iulie a armatei a II-a române condusă de generalul Alexandru Averescu, dispusă în spațiul Onești-Adjud. Cele mai puternice lupte au avut loc în zona Mărăști, unde trupele inamice au fost dislocate, li s-au pricinuit mari pierderi și au fost împinse pe o adâncime de 20 km și o lărgime de 30 km.

Succesul obținut de armata română n-a putut fi însă exploatat datorită faptului că armata rusă, într-un profund proces de dezorganizare datorat pătrunderii propagandei bolșevice printre soldați, s-a retras din Galiția și nordul Bucovinei la ordinul guvernului lui Kerenski, ceea ce a determinat stoparea ofensivei române și replierea trupelor pe spațiile descoperite prin retragerea rusă.

Mai mult, această situație a permis trupelor Puterilor Centrale să-și pună în aplicare planul ofensivei. Printr-un eroism extraordinar, remarcat de presa și de oamenii politici străini, armata română a reușit să anihileze planurile inamice în memorabilele lupte de la Mărășești și Oituz, desfășurate în intervalul 6 august-3 septembrie 1917. Ca urmare, planul Centralilor de scoatere a României din război a eșuat. 

Evenimentele desfășurate în Rusia, în toamna lui 1917 care au condus la instaurarea guvernului bolșevic la 17 noiembrie 1917, au schimbat radical situația militară și politică. Nu numai că armata rusă nu putea sprijini efortul militar românesc, dar această armată care se ocupa mai mult de atacarea depozitelor de armament și alimente, cu propagarea lozincilor incendiare, devenea un pericol pentru autoritățile românești și pentru ordinea socială din România.

La 3 decembrie începeau tratativele de armistițiu dintre Rusia și Centrali la Brest-Litovsk. În aceeași zi comandantul trupelor ruse din Moldova, generalul Scerbacev, comunica regelui Ferdinand și premierului român că nu mai poate stăpâni armata și că a decis începerea negocierilor cu Mackensen. Noua situație condamna și România să procedeze la fel și la 9 decembrie, România deși victorioasă în luptele din vară, a fost nevoită să semneze armistițiul cu Puterile Centrale.

Dacă reprezentanții Antantei la Iași au recunoscut necesitatea unei asemenea decizii, șefii guvernelor lor au fost foarte critici la adresa guvernului român. George Clemenceau evaluând greșelile și vinovăția aliaților față de România, ținea să declare în fața delegației române, care încerca să justifice starea imperativă în care România a semnat armistițiul : „Da, domnilor, în fața poporului român îmi scot pălăria, înaintea însă a politicienilor dv., mă acopăr.

După semnarea armistițiului, rămășițele armatei ruse bolșevizate s-au dedat la jafuri și distrugeri ceea ce a determinat guvernul român să treacă la dezarmarea ei în zilele de 21-22 decembrie 1917. În replică, guvernul bolșevic condus de Lenin arestează ministrul român la Petrograd, C. Diamandy și personalul ambasadei. Ei vor fi eliberați a doua zi la intervenția șefilor a 20 de misiuni diplomatice, dar la 26 ianuarie Rusia sovietică rupe relațiile diplomatice cu România și sechestrează tezaurul românesc depus la Moscova.


Pacea separată de la București

Lipsită de orice sprijin, asupra României se exercită presiuni crescânde ale Puterilor Centrale în vederea încheierii unei păci separate. În urma ultimatumului înaintat guvernului român, la 7 februarie 1918, pentru încheierea grabnică a păcii, I.I.C.Brătianu demisionează, alcătuindu-se un guvern condus de Alexandru Averescu. Ottokar Czernin, devenit ministru de externe al dublei monarhii, a avut o întâlnire specială cu regele Ferdinand la Rădăcini, în aceiași lună, în cursul căreia a cerut într-un mod imperativ și ireverențios abdicarea s-au încheierea păcii.

În aceste condiții au fost convocate, la începutul lunii martie, două Consilii de Coroană care au dezbătut soarta țării. România trebuia să aleagă între o pace umilitoare și ocuparea de către inamic a întregului său teritoriu. S-a decis acceptarea păcii. În fața pretențiilor tot mai agravante ale Austro-Ungariei, Alexandru Averescu demisionează la finele lui februarie. Regele încredințează formarea guvernului lui Alexandru Marghiloman. Acest guvern și-a asumat o misiune foarte dificilă, aceea a unei păci umilitoare, dar care permitea supraviețuirea ființei statale românești. După discuțiile preliminarii de la Buftea, pacea a fost semnată la București la 24 aprilie / 7 mai 1918.

Condițiile impuse României au fost deosebit de grele. Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale, României permițându-i-se accesul la Marea Neagră de-a lungul unui drum comercial până la Constanța. Cadrilaterul și o parte a județului Constanța erau anexate de Bulgaria. Austro-Ungaria își extindea stăpânirea asupra crestelor Carpaților (circa 5 600 km2) și mută granița pe versantul sudic și estic. Surplusurile de petrol și cereale ale țării au intrat în posesia Germaniei care și-a instituit controlul asupra întregii economii românești.

Pacea, ratificată de Parlament, nu a fost sancționată de rege. În același timp, principalii oameni politici români, Take Ionescu, autoexilat în Franța, I.I.C.Brătianu, făceau cunoscut Antantei faptul că sentimentele și atitudinea monarhiei și a țării față de aliați nu s-au schimbat și că așteaptă momentul retragerii și anulării acestei păci atât de nedrepte pentru România.

Pe fondul victoriilor obținute de aliații occidentali, în vara și toamna anului 1918, la 6 noiembrie, guvernul Marghiloman demisionează, fiind alcătuit un nou cabinet sub președinția generalului Coandă. Noul guvern a decretat imediat mobilizarea generală și a cerut trupelor germane să părăsească țara. La 10 noiembrie 1918, România a declarat război Germaniei și a anunțat caducitatea păcii de la București. Desigur, gestul României a avut mai mult o importanță simbolică și politică decât militară, dar la 11 noiembrie, când se punea capăt primului război mondial, România se găsea din nou în tabăra aliaților occidentali.

România a acceptat riscul grav al angajării sale în război care s-a soldat cu jertfe mari - 339.117 morți și 299.000 de răniți - urmărind realizarea obiectivului său politic major de la începutul secolului al XX-lea, unirea tuturor românilor și a teritoriilor locuite de ei în granițele aceluiași stat, România Mare. Din decembrie 1916 până în noiembrie 1918 au fost sustrase prin jaful Puterilor Centrale mari cantități de petrol și produse petroliere, cereale, materiale de construcții, în valoare de aproape 18 miliarde lei aur.