Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Premise revoluţionare

Revoluţia de la 1821 semnifică unmoment de ruptură istorică prin negarea vechiului regim resimţit ca anacronic şi tentativa de înlocuire a sa cu un regim nou adecvat creşterilor pe car societatea românească le acumulase în secolul precedent şi care totodată să semnifice reînnodarea firului rupt cu propria tradiţie, cu modelul pământean. Este extrem de important să accentuăm că revoluţia a fost rezultatul unei îndelungate acumulări şi nu doar al conjuncturilor.

O incompatibilitate majoră pe care o pune în evidenţă criza sistemului fanariot a fost cea între structura socio-economică retardată în comparaţie cu modernizarea produsă în domeniul politico-statal în urma reformelor domnilor fanarioţi. Regimul fanariot devenise însă incompatibil şi cu structurile sociale, naţionale, autohtone care îl respingeau nu numai în numele principiilor iluministe dar şi al ideii naţionale moderne. Boierimea pământeană este vehementă în această direcţie şi, reacţionând, iniţiază un lung şir de memorii către marile puteri în care invocau vechile stări dinaintea regimului fanariot.

Criza regimului fanariot determină o accentuare a stării de insecuritate şi de nemulţumire generală în societatea românească, de la ţăranul clăcaş la marele boier pământean. Fiscalitatea excesivă, traficul cu funcţii şi demnităţi inclusiv ecleziastice, menţinerea monopolurilor feudale toate complicate de criza generală ce cuprinsese Imperiul Otoman devin insuportabile şi solidarizează o opoziţie din care nu lipsea boierimea. Obligaţiile fiscale faţă de domnie şi cele destinate Imperiului Otoman, direct sau indirect, depăşeau cu mult obligaţiile feudale c decurgeau din relaţiile funciare.

Relaţiile internaţionale au şi ele o participare la starea de nemulţumire dar şi la creşterea speranţei într-o schimbare majoră şi benefică. Modelul modern pe care-l vehiculaseră pe întregul continent setul de idei promovate de Revoluţia Franceză şi de Imperiul Napoleonian a fost luat în consideraţie şi în spaţiul românesc stârnind reacţii. Rusia era marea putere care după înfrângerea lui Napoleon se erija în protectoare a creştinătăţii orientale aflată sub autoritate otoman, dar Europa de Sud-Est era în atenţia întregului ansamblu al puterilor continentale, căci era înţeleasă ca parte a faimoasei „probleme orientale”. Aceasta, la rândul său, era înţeleasă ca problema succesiunii otomane. Tocmai concurenţa marilor puteri a menţinut în viaţa un organism anacronic cum era imperiul otoman. Pe de altă parte revoluţiile balcanice – sârbă, greacă şi română – se vor declanşa în numele ideii moderne de naţiune, ele invocă explicit sau implicit principiul de naţionalitate atunci când declanşează războaiele de eliberare.

Întocmai ca şi în alte părţi, revoluţia românească de la 1821 începe sub stindardul luptei naţionale, ca mişcare antiotomană. Tocmai aceasta determină relaţiile pe care Tudor Vladimirescu le-a stabilit cu Eteria, organizaţie secretă iniţială de diaspora grecească mai întâi la Odessa având ca obiectiv eliberarea Greciei pe fondul luptei generale antiotomane din Balcani. Tudor a fost iniţiat în planurile militare ale Eteriei care prevedeau – pentru a facilita trecerea corpului de voluntarii greci la sudul Dunării – transformarea Moldovei în bază a ofensivei spre Grecia şi o răscoală în Oltenia care să sprijine înaintarea. Planurile Eteriei plecau de la premisa că Rusia va sprijini lupta popoarelor din Balcani. În consecinţă legăturile lui Tudor cu Eteria sunt determinate de scopul naţional pe care-l fixase revoluţiei. De altfel şi atitudinea antifanariotă a societăţii româneşti porneşte de la aceiaşi convingere naţională care viza realizarea independenţei româneşti: fanarioţii erau de fapt funcţionari otomani şi acţionau în numele şi din porunca turcilor.


Tudor Vladimirescu

Desfășurarea revoluției

Revoluția de la 1821 trebuie pusă în legătură cu programul boierilor pământeni așa cum se poate reconstitui el din memoriile înaintate Marilor Puteri în cursul veacului precedent și în primii ani ai celui următor. Nouă era însă calea de rezolvare, o cale insurgentă și abandonarea căii legale în care sperau boierii. Spiritul revoluționar va cuprinde societatea românească și se manifestă inclusiv prin mandatarea lui Tudor de a ridica poporul la arme. El va porni revolta la 15 ianuarie 1821 din însărcinarea unui Comitet de Oblăduire alcătuit din mari boieri pământeni care conduceau treburile țării după moartea domnitorului, ținând cont de planurile întocmite prealabil ce urmăreau obținerea autonomiei și instaurarea domniilor pământene, dar și de acordurile cu Eteria.

Cele mai bune condiții pentru declanșarea insurecții le avea Oltenia. Aici era ținutul bine cunoscut lui Tudor și existau prin corpul pandurilor – foști voluntari care acționaseră alături de ruși în ultimul război cu turcii – forțele militare necesare. O întreagă rețea de unități și locuri fortificate (mai ales mănăstiri) fuseseră pregătite dinainte astfel că atunci când Tudor a chemat poporul să se adune înarmat la Padeș și să-l urmeze el a fost ascultat.

La Padeș (mânăstirea Tismana – 23 ianuarie 1821), Tudor lansează o faimoasă proclamație în care insistă asupra dreptului poporului la rezistență în fața opresiunii ca o justificare a insurecției:
• totalitatea poporului înarmat se va numi chiar Adunarea Poporului.
• ridicarea la luptă decurge din dreptul suveranității naționale
• acțiunea era legitimata prin voința lui Dumnezeu și a preaputernicului împărat (sultanul) ca supușii lui să trăiască bine.
• în partea finală cerea țăranilor să jertfească binele și averile rău agonisite dar să cruțe bunurile toturor celorlalți, inclusiv al marilor boieri făgăduiți, participanți la marea acțiune. Numai averile boierilor care nu au aderat la ridicarea poporului trebuie luate în folosul acestuia, folosul de obște.
• pentru eficacitatea luptei era nevoie de disciplină.

Chemarea lui Tudor fixează obiectivele generale ale mișcării și se străduiește să trezească conștiința cetățenească, să transforme supusul apatic, medieval, într-un factor activ al schimbării. Ecoul a fost major și țărănimea l-a interpretat ca o chemare generală împotriva boierimii. Exista în acest moment pericolul dislocării înțelegerii prealabile, conflictul social punea în cumpănă obiectivul național. Între timp prin acțiunea corpului de panduri și țărănimii răsculate raliate Adunării Poporului – de acum o instituție cu caracter reprezentativ inspirată din modelul francez al Adunării Naționale – Oltenia fusese trecută sub controlul total al insurgenților și transformată în bază a viitoarelor ofensive și chiar în teritoriu în care se exersează o nouă administrație.

Tendința spre o răscoală generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar intervenția puterii suverane, dornică să intervină la orice tulburare, e potolită printr-un arz trimis Porții din care se desprinde exclusiv o incriminare la adresa boierilor greci și români.Din acest joc politic face parte și schimbul de scrisori dintre Tudor și Comitetul de Oblăduire (3-4 februarie 1821). Tudor le cere boierilor să fie ca patrioți adevărați, nu ca vrăjmași ai patriei. În scrisoarea din 11 februarie 1821 este formulată celebra definiție a Patriei, drept replică la acuzația că ar fi răzvrătit țara, spune Dar cum nu socotiți dumneavoastră că Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor?

Ridicarea țărănească care a afectat părți întinse din Muntenia și chiar din sudul Moldovei a translat obiectivul inițial spre cel social depășindu-se nivelul înțelegerii cu boierii, autonomizându-se în raport cu Eteria. În timp ce mișcarea românească primește un conținut și un gir popular, Eteria rămâne o mișcare elitistă. Răscoalele populare se manifestă la nivel local asemeni răscoalelor medievale, ele se află sau nu în legătură cu Adunarea Poporului, au caracter dispersat și autonom.

În schimb, Adunarea Poporului are o componentă militară clară potrivit modelului european de revoluției pe care îl urmează. Era condusă de panduri, boiernași, târgoveți etc. și se împărțea pe unități și subunități, pe genuri de arme – cavalerie, infanterie, artilerie – avea un caracter organizat reușind să-și subordoneze manifestările populare. Când acestea au căpătat un caracter anarhic, dezordonat, Tudor n-a ezitat să le reprime în numele obiectivului major.

Tudor dezvoltă în tot acest timp o diplomație menită să împiedice intervenția străină și să justifice insurecția. Rămâne în legătură cu boierii făgăduiți și trimite memorii la marile cancelarii explicând că nu s-a ridicat împotriva Porții Otomane, ci a stăpânirii fanariote. Spera să împiedice sau să întârzie o intervenție otomană și să câștige puterile Sfintei Alianțe prin aceea că el nu se împotrivește ordinii legale, adică turcilor, fapt decisiv al politicii echilibrului european în zonă. În timp ce scopul social era mărturisit, cel național, dat fiind circumstanțele internaționale, a fost ascuns. El a fost totuși mărturisit la Slatina când Tudor a spus pandurilor că trebuie să pregătească trecerea lui Ipsilanti, apoi să apere împreună cu rușii potrivit unei făgăduieli a țarului – malul românesc de turci. După victorie rușii se vor retrage iar românii vor rămâne cu legile noastre. Scopul național va fi făcut public fără nici o reticență abia atunci când invazia otomană în țară devenise iminentă.

Înțelegerea încheiată de Tudor cu Eteria prevedea colaborarea cu scopul de a ne elibera de jugul apăsător al barbarilor. De asemenea, înțelegerea sa cu membrii ai Comitetului de Oblăduire îl însărcina să ridice norodul la arme. Tudor, care se angajase să faciliteze trecerea Dunării de către trupele eteriste și să atragă sprijinul Rusiei, urmărea cu ajutorul armatei proprii să afirme obiectivele specifice ale unei mișcări naționale românești.

La 18 ianuarie Tudor părăsește Bucureștiul, iar în 23 ianuarie la Padeș face cunoscută Proclamația. În drum spre Craiova, Tudor trece pe la Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia unde i se alătură numeroși țărani. Își stabilește tabăra la Țânțăreni, unde a rămas luna februarie, păstrând legătura cu boierii Partidei Naționale și a luat măsuri de fortificare a mănăstirilor din Oltenia.

Acțiunile eteriste din Moldova schimbă planul inițial. Alexandru Ipsilanti trece Prutul și intră în Iași la 22 februarie 1921. În 28 februarie, el prezintă în Proclamația adresată locuitorilor Moldovei obiectivele revoluției grecești, și garantează moldovenilor pacea și securitatea anunțând că în cazul unei intervenții otomane o forță teribilă le va pedepsi îndrăzneala. Aceste declarații compromit mișcarea eteristă. Revolta grecilor din Peloponez și situația încordată din Italia, unde se anunța intervenția austriacă, au determinat Rusia – garantă a stării de restaurație europeană – să dezavueze atât Eteria cât și revoluția lui Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol, apoi de țar, aflat la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach. Înțelegerile anterioare sunt modificate de refuzul Rusiei de a urma Eteria. Consulul rus la București care avusese un rol important în acreditarea ideii de intervenție rusească împotriva turcilor a părăsit Bucureștiul, răscoalele sârbilor și bulgarilor pe care mizaseră eteriștii nu s-au produs. Sub presiunea evenimentelor, căpeteniile Partidei Naționale au luat drumul Brașovului (28 februarie 1821).

Alexandru Ipsilanti

Ipsilanti se deplasează spre București împreună cu cei 2.000 ostași recrutați în Moldova. Acum se știa sigur că acțiunea eteristă nu era sprijinită de ruși. Eteriștii au pornit o mișcare lentă dinspre Moldova spre Țara Românească, dar tergiversau să treacă Dunărea încercând acum să provoace intervenția turcească în urma căreia sperau că se va produce și implicarea rusă. Aceasta ar fi transformat Țara Românească în câmp de război ceea ce contravenea intereselor românești. Cu toate că se purta corespondență între cele două tabere se instalase suspiciunea. Tudor pleacă din Țânțăreni urmărind să ajungă în capitală înaintea lui Ipsilanti.

Intervenția otomană devenise iminentă așa încât Tudor trebuia să-și adapteze politica noilor realități și să mențină tratativele cu turcii. Obiectivul național devine prioritar. Tocmai de aceea Tudor adresează proclamații către populația țării cerându-i să se solidarizeze în scopul binelui public.

La 16 martie Tudor a dat proclamația din Bolintin. Va rămâne la marginea capitalei de unde va aștepta trimișii Porții spre a cerceta Jalnica stare a țării spre a face dreptate și orânduială bună. Poporul s-a ridicat pentru dreptățile folositoare la toată obștea. La 20 martie 1821 a dat proclamația de la Cotroceni unde se afla tabăra sa care arată cauza ridicării sub arme: pierderea privilegiilor noastre și jafurile folosite. Se cerea unirea tuturor pentru a câștiga din nou privilegiile pierdute.

Tudor ajunge în capitală la 21 martie 1821. Aici încheie un acord cu boierii care recunosc de fapt conducerea lui Tudor și în același timp că mișcarea sa este îndreptată exclusiv împotriva regimului fanariot. Acordul boierilor patrioți din 23 martie îi dă lui Tudor dreptul de a exercita vremelnica stăpânire Se producea o legitimare a mișcării lui Tudor mai ales pentru uzul extern. Conținutul acestui compromis politic s-a finalizat printr-un document înaintat Porții și într-un memoriu adresat țarului.

La 28 martie trupele lui Ipsilanti se apropie de București, dar s-au oprit la marginea orașului în Colentina. Întâlnirea de la 30 martie 1821 scoate în evidență lipsa de concordanță dintre scopurile finale ale celor două revoluții. Tudor se opune intrării insurgenților greci în București care rămâne sub controlul lui. Se ajunge la un acord în urma căruia județele de nord trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia și județele de câmpie sub autoritatea lui Tudor, cartierul general fiind la Târgoviște pentru Ipsilanti și la Cotroceni pentru Tudor.

Tudor este preocupat de întărirea și organizarea armatei: a ocupat mănăstirile Radu-Vodă, Mihai-Vodă și Mitropolia și a întărit tabăra de la Cotroceni. Poartă tratative cu turcii pentru a întârzia măcar invazia otomană și subordonează deplin Divanul. Acționează ferm împotriva actelor de indisciplină și abuz. La 11 aprilie marele vistier era chemat să ușureze claca satelor din plaiurile Dâmboviței, iar la 16 aprilie a ordonat să fie înjumătățită darea impusă satului Cretești – Ilfov.

Interesul național îl determină să încerce păstrarea libertății de acțiune și să întrerupă colaborarea deschisă cu Eteria dar și să refuze cererea otomană de a lupta împotriva acesteia. Pe de altă parte încearcă tot timpul să păstreze coeziunea naționala în ciuda divergențelor dintre țărănimea răsculată și boieri. Tudor recomandă stabilirea legăturii cu boierii din Iași ca la un gând și o unire cu Moldova să putem câștiga deopotrivă drepturile acestor principate. În Transilvania era așteptat Craiul Todoruț de care autoritățile habsburgice se temeau.

Îngrijorată de expectativa rusească, de încălcarea autorității, puterii suverane în Principate, Poarta se hotărăște să intervină în mai 1821.


Programul Revoluției de la 1821

Chiar la începutul marșului spre București – documentele, cu deosebire așa numitele Cereri ale norodului, dovedesc acest lucru – programul revoluției era definitivat. Erau cuprinse atât puncte de vedere ce aparținuseră diferitelor memorii boierești anterioare, idei reformatoare cât și puncte de vedere care aparțineau chiar lui Tudor. Acesta era convins că numai acțiunea solidară a întregii societăți românești va putea impune transformările dorite așa încât pune accent pe ideea de frățietate.

A trebuit să țină cont și de poziția boierilor făgăduiți la rândul lor dornici să se pună capăt regimului fanariot dar în așa fel încât să-și conserve pe mai departe poziția privilegiată. Tudor era dispus să accepte, ținând cont de împrejurările date, limitarea propriului program menține astfel sub control grupul boieresc ce i se raliase, totuși realizarea programului său ar fi determinat nu numai anularea regimului fanariot dar și a vechiului regim în ansamblul lui.
Cererile norodului, document apreciat de un ziar britanic drept o veritabilă Constituție, cuprindea în cele 48 de articole ale sale obiective foarte semnificative:
● în domeniul fiscal: desființarea reglementărilor lui Alexandru Șuțu, scutirea de dări pentru trei ani, desființarea a două dări din cele șase introduse de Vodă Caragea, anularea oricărui spor la impozitele indirecte, desființarea havaieturilor și vămilor interioare, scăderea vămilor exterioare, un impozit fix în 4 rate, poslușnicii și scutelnicii erau desființați.
● în domeniul administrativ: restabilirea domniilor pământene, în orice caz domnii veniți de la Istambul să nu mai poată aduce cu sine decât patru boieri greci, demnitățile să nu se mai dobândească cu bani ci după merit, numărul dregătorilor trebuie redus și lefurile lor micșorate, străinii să nu mai poată căpăta leafă.
● în domeniul justiției: reducerea numărului de demnitari implicați în acest domeniu, desființarea Legiuirii lui Caragea care n-a fost sancționată popular, reducerea taxelor de judecată.
● în domeniul militar: înființarea unei armate permanente – formată din 4.000 de panduri și 200 de arnăuți (pe seama mănăstirilor) – care să păzească hotarele, să apere țara și să funcționeze împotriva epidemiilor în caz de nevoie prin introducerea sistemului de carantină. Într-un cuvânt se refăcea atributul de stat independent care era funcția de apărare.
● în domeniul bisericesc: încetarea practicii de cumpărare a scaunelor de episcop și mitropolit și al oricăror ranguri, eliminarea străinilor în favoarea băștinașilor la rangurile mai însemnate, întrebuințarea unei părți din veniturile mănăstirești în folosul statului, a înființării de școli mai ales.

Deși mai mult în spiritul său decât în litera sa Cererile norodului românesc – februarie 1821 – cuprind principiile de bază ale unei noi ordini sociale:
• este recunoscută suveranitatea poporului;
• desființarea privilegiilor de clasă;
• domnul să respecte voința tuturor celor conduși;
• reforma în justiție, administrație, sistemul școlar.

Nu s-a pus problema agrară, în sensul ei modern de împroprietărire a țăranilor și desființarea definitivă a clăcii. Puncte de vedere relativ apropiate în componenta națională a programului se află și în memoriile îndreptate de boierii aflați în afara țării către Rusia și Austria: înlăturarea regimului fanariot, domnii pământene, recunoașterea vechilor libertăți și privilegii ale țării, armată permanentă, desființarea monopolului economic otoman, frontieră pe cursul principal al Dunării și includerea raialelor în trupul țării.


Sfârșitul și urmările revoluției

rev45
Luptele desfăşurate la Bucureşti cu armata turcă

Turcii intră în țară în luna mai și înaintează prudent spre capitală situație în care Tudor ordonă retragerea spre Oltenia, zonă pregătită pentru rezistență până la internaționalizarea problemei românești.

La 15 mai 1821, Tudor părăsește capitala și anunță hotărârea de a se uni cu ceilalți frați creștini pentru a descărca împreună puștile în carne de turc. Efectivele otomane erau mai numeroase și confruntarea s-ar fi produs imatur în condiții dezavantajoase. Divanul este acum trimis de Tudor în Transilvania în speranța că va putea influența o eventuala implicare a marilor puteri.

Pe de altă parte retragerea lui crește suspiciunea eteriștilor care încearcă chiar să provoace o ciocnire la Golești, dar Tudor o evită și stabilește o nouă înțelegere care duce, aparent, la acord. El promite că va acționa împotriva turcilor numai dacă va fi atacat. În aceste circumstanțe eteriștii pun la cale un complot menit să-l înlăture. La 18 mai, la Golești, deși se ajunsese la o înțelegere între Tudor și Iordache Olimpiotul, eteriștii reușesc cu ajutorul unor căpitani apropiați, D. Macedonsky și Hagi Prodan, să-l aresteze ca urmare a executării unuia dintre tinerii săi căpitani, Ioan Urdăreanu;

La 21 mai 1821, după înmormântarea căpitanului Urdăreanu, Tudor a fost luat de mai mulți eteriști, în frunte cu Iordache Olimpiotul și dus spre Pitești, apoi la Târgoviște. În noaptea de 20-27 mai, lângă Târgoviște, Tudor este asasinat în urma unui simulacru de proces. Odată ucis comandantul, pandurii se împrăștie, deși au reușit să zdrobească mai multe unități turcești trimise în urmărire. La mijlocul lui iunie, la Drăgășani eteriștii suferă și ei o înfrângere zdrobitoare, iar Ipsilanti este nevoit să se refugieze în Transilvania.

Un obiectiv al Partidei Naționale a fost atins problema românească devenise subiect de discuție pentru marile puteri politice.

Deși înfrântă revoluția de la 1821 a inaugurat revoluțiile românești moderne, a determinat înlăturarea regimului fanariot și a creat premisele prăbușirii vechiului regim. Societatea românească devenise conștientă că se impunea acum construirea unui cadru nou adecvat modernizării. Poarta a fost obligată să numească primii domni pământeni: Ioniță Sandu-Sturza (în Moldova) și Grigorie Dimitrie Ghica (în Țara Românească).  În 1822, trupele turcești s-au retras din Principate.