Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Destin geopolitic și opțiuni identitare

h-basarabia

Expansiunea rusă și Basarabia

Regiunea de răsărit a Moldovei cuprinsă între Prut și Nistru și denumită cu începere din secolul al XIX-lea Basarabia, a intrat în componența Imperiului rus în urma tratatului de pace de la București, semnat în mai 1812 de către reprezentanții Turciei și Rusiei. Faptul survenea ca o consecința a înfrângerilor militare suferite de Poarta otomană în fața armatelor țarului, pe parcursul unui război declanșat în anul 1806. Potrivit prevederilor tratatului, Turcia ceda atât teritoriile basarabene pe care le administra direct respectiv raialele Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Ismail, Reni și Bugeacul, cât și unitățile administrative (ținuturile) care mai rămăseseră până la acea dată în componența principatului autonom al Moldovei, respectiv Soroca, Orhei, Hotărniceni, Codru, Greceni și partea de peste Prut a ținutului Iași.

Această modificare teritorială în favoarea Rusiei a reprezentat atât apogeul expansiunii sale teritoriale pe seama Imperiului otoman (urmărită consecvent de-a lungul secolului al XVIII-lea) dar și punctul final al respectivei expansiuni. Cu toate eforturile pe care le va depune ulterior, în timpul războaielor din 1828-1829, 1853-1856 și 1877-1878, și în pofida unor importante câștiguri diplomatice, Rusia nu va mai reuși sa-și mute frontierele dincolo de linia Prutului. Mai mult chiar, la 1856, în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei, ea va face chiar un pas înapoi, retrocedând Moldovei trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), pe care partea româna le va păstra până la 1878, când Congresul de pace de la Berlin le va trece din nou sub stăpânirea Rusiei. Aceasta limitare a expansiunii rusești s-a datorat, în primul rând, politicii marilor puteri europene de menținere a stabilității și echilibrului european, manifestată, printre altele și prin blocarea Rusiei pe frontiera amintită. În acest context geopolitic se înscrie și fenomenul apariției și dezvoltării unui stat românesc modern, unificat, pe parcursul secolului al XIX-lea.

Modelul identitar basarabean

Dar în timp ce conjunctura politico-militară europeană a condus la fixarea granițelor cu Rusia pe Prut, noul stat românesc va tinde mereu spre lărgirea sferei identității sale până la Nistru, în baza unor argumente de ordin etnic și istoric. Această neconcordanța dintre situația geopolitică existența și proiecția identitară românească, va genera în cursul secolului al XIX-lea, la fel ca și astăzi, o „problemă a Basarabiei”.

În intervalul dintre 1812 și 1918 – epocă hotărâtoare pentru procesul general de modernizare a regiunii – istoria Basarabiei a fost cea a unei provincii a Imperiului rus, fapt care nu va rămâne fără consecințe la nivelul memoriei colective și al conștiinței istorice a locuitorilor săi. Este adevărat, ruperea în doua a Moldovei a fost resimțită ca un eveniment dureros, pe ambele maluri ale Prutului, înregistrându-se chiar unele reacții și proteste, îndeosebi în rândurile boierimii rămase în Moldova autonomă. Pe de altă parte, la data integrării Basarabiei în Imperiul rus, România nu exista încă pe harta Europei, iar în deceniile care vor urma comunicarea culturală și ideologică peste frontiera Prutului va fi una firavă, stânjenită de barierele impuse de ruși.

În aceste condiții, elita autohtona va profesa în primul rând o atitudine de afirmare a propriei specificități și autonomii în raport cu tendințele nivelatoare ale Petersburgului dezvoltând o identitate moldovenească venită în prelungirea tradiției istorice. În paralel cu această direcție ideologică principală, se afirmă însă și o conștiință culturală panromânească având ca argument principal comuniunea etnică și lingvistică a moldovenilor cu blocul național românesc. Chiar dacă această tendință nu se va manifesta în mod spectaculos în Basarabia, nici la nivel politic, nici la nivel cultural, ea se va exprima cel puțin prin apartenența categorică la cultura naționala asumată de cei mai valoroși intelectuali basarabeni de la Costache Stamati și Alecu Russo la Bogdan Petriceicu Hașdeu și Constantin Stere.


Componența etnică a populației

Populația Basarabiei va cunoaște o dinamică ascendentă pe parcursul secolului al XIX-lea; în acord cu tendințele generale ale fenomenului revoluției demografice. Creșterile se vor datora în primul rând sporului natural, iar în al doilea rând politicii de colonizare.

La începutul veacului, populația provinciei era estimată la 300.000 de oameni. Primul recensământ sistematic efectuat de autoritățile ruse la 1817 înregistra deja aproximativ 480.000 de suflete pe o suprafață de 45.630 km2. Sporul trebuie pus mai ales pe seama stabilității politico-administrative aduse de noul regim. La 1856, populația Basarabiei atingea aproape 1.000.000 de oameni, la 1897 erau recenzați 1.900.000 de locuitori, la 1912, 2.500.000 iar în 1918, 2.700.000.
În privința componenței etnice a populației, catagrafia din 1817 înregistrează 86 % români, 6,5% ucraineni, 4,2% evrei precum și procente mici de lipoveni, greci, armeni, bulgari și găgăuzi.

În statisticile oficiale procentajul românilor va scădea până sub 50% la începutul secolului XX ceea ce, desigur, nu putea corespunde realității.

În termenii unor estimări mai realiste, ponderea populației românești a scăzut totuși de la 86% în 1817 la 3/4 la jumătatea secolului și 2/3 (66%) la începutul celui următor.

Cel puțin pentru primele decenii fenomenul avea explicații firești, justificabile. Basarabia era o regiune foarte slab populată îndeosebi în zonele sudice administrate anterior de turci rămase aproape pustii după plecarea tătarilor în 1812. Or, în aceasta situație, autoritățile au colonizat germani, găgăuzi, bulgari, ruși, evrei chiar și francezi ceea ce a modificat spectrul etnic. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, considerentelor pragmatice care determinaseră colonizările inițiale li s-a adăugat politica deliberată de rusificare.


Reformismul rusesc și societatea moldovenească

Evaluarea reformismului rusesc

O judecată istorică obiectivă asupra administrației rusești din Basarabia în secolul al XIX-lea necesită asumarea unor perspective nuanțate. În mod tradițional, stăpânirea Rusiei în zonă a fost condamnată în termeni categorici. Pe de o parte anexarea unei provincii locuite majoritar de o populație româneasca precum și politica de rusificare și îngrădire a manifestărilor naționale practicata la sfârșitul secolului XIX și începutul celui următor – au reprezentat elemente certe ale unui bilanț negativ. Pe de altă parte autoritarismul și despotismul considerate specifice politicii interne a Rusiei precum și inconsistența procesului ei de modernizare s-au adăugat ca argumente pentru o judecată defavorabilă. Or, în acest ultim punct, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Istoria modernă a Rusiei, până la revoluția bolșevică, poate fi lecturată ca o serie continuă de tentative de modernizare, în sectorul administrativ, social și în cele din urmă, politic, efectuate într-o conjunctură extrem de nefavorabilă. Chiar dacă eșecurile și reculurile au fost poate mai răsunătoare decât succesele, iar reușitele au fost întotdeauna incomplete, se ridica întrebarea dacă în situația specifică a Rusiei era posibilă și realistă o variantă de modernizare consecventă și accelerată după model occidental. Datorită structurilor sale social-economice și culturale înapoiate, asemănătoare cu alte provincii rusești, Basarabia se încadra și ea acestei situații ceea ce a făcut ca tipul de reformism aplicat aici de autoritățile țariste să nu fie atât de impropriu pe cât s-ar părea la prima vedere.

Evoluția autonomiei administrative basarabene

Începuturile stăpânirii rusești în Basarabia stau sub semnul prezervării caracterului distinct al acestei provincii sub raport administrativ , legislativ și social. O asemenea politică se explica, pe de o parte, prin faptul că ea reprezenta o modalitate mai ieftină și mai eficientă de guvernare, în condițiile în care introducerea bruscă a reglementărilor din Rusia în Basarabia ar fi necesitat costuri enorme și ar fi provocat reacții adverse. Pe de altă parte țarul Alexandru I, cu toate inconsecvențele sale, avea o puternică înclinație reformatoare manifestată, cu titlul experimental, îndeosebi în provinciile nou cucerite care s-au bucurat în timpul sau de o anumită autonomie. Prelungirile unei astfel de politici se vor resimți chiar și sub țarul autocrat Nicolae I care deși ducea o politică dură în Rusia, introduce în Principatele Dunărene ocupate militar de ruși, regimul Regulamentului Organic, legiuire cu caracter liberal și semi-constituțional.

Astfel ucazele (decretele) imperiale acorda Basarabiei statutul de „Oblastie”, respectiv de provincie privilegiată având instituții administrative specifice, neasimilate celor din guberniile rusești. Se asigură în acești ani folosirea limbii române în administrație în paralel cu cea rusă precum și menținerea legislației tradiționale.

În 1818 țarul promulga la Chișinău „Așezământul oblastiei Basarabia”, un regulament de drept public care statua instituțiile administrative, legislația și reglementările de natura socială din provincie. În fruntea provinciei se afla un guvernator general militar cu atribuții executive a cărui putere era însă îngrădită de cea a unui sfat cu atribuții legislative și judecătorești, care întrunea – pe lângă un guvernator civil și alți demnitari – și o serie de deputați aleși din rândul boierimii autohtone.

Capitala „oblasiei” era fixată la Chișinău. Unitățile administrative ale provinciei, ținuturile, aveau în frunte căpitani ispravnici, aleși de către nobilimea locală și confirmați de guvernatorul general. Întreaga administrație avea, așadar, un caracter reprezentativ, fiind aleasă din rândurile unui corp electoral nobiliar, respectiv al marii boierimi moldovene.

Acest regim reprezentativ va fi transformat treptat într-unul autoritar și centralizat pe parcursul domniei lui Nicolae I. „Așezământul” din 1818 este înlocuit în 1829 cu un „Regulament” care reducea drastic atribuțiile sfatului administrativ concentrând întreaga putere în mâinile guvernatorului general. Membrii administrației, până la nivelurile inferioare, vor fi de acum înainte funcționari ruși (nacialnici, cinovnici), numiți de autoritățile centrale. Ei vor forma o puternică elită provincială care concurează și înlocuiește treptat boierimea românească în structurile administrației reprezentând un instrument ideal al politicii de asimilare și rusificare a provinciei. Ca un pandant al acestor măsuri, limba română este înlocuită și ea în actele publice cu rusa, dispărând practic la acest nivel din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

În privința legislației de drept privat deși exista o tendința și dispoziții concrete de introducere a legislației rusești, Basarabia își va păstra caracterul sau juridic distinct pe tot parcursul secolului. Dreptul civil local se va menține în vigoare până în 1928 (!), legile civile ruse fiind introduse doar ca un izvor subsidiar al dreptului basarabean în caz de insuficiență a legilor locale.

Structurile sociale

Dacă pe plan politico-administrativ caracterul specific-național al provinciei va avea de suferit începând cu domnia lui Nicolae I, lucrurile stăteau ceva mai bine sub aspect social. Stăpânirea rusească va cunoaște, în general, structurile sociale din Basarabia, încercând să le echivaleze cu categorii similare din Rusia.

Marea boierime moldoveană s-a încadrat în categoria nobilimii ereditare rusești bucurându-se de privilegiile acestei clase inclusiv de dreptul de a fi reprezentată de sfaturi ale nobilimii, districtuale și centrale în frunte cu câte un mareșal al nobilimii. În societatea rusească aceste organe autonome constituiau unele din cele mai puternice formule de exprimare a intereselor societății civile.

În mod analog, boierimea secundară și celelalte categorii privilegiate își păstrează statutul specific, fiind scutite de impozite și având acces la ocuparea serviciilor publice, situație care va duce însă la asimilarea acestora în rândurile funcționărimii rusești. Orășenii, în rândul cărora românii ocupau o pondere mai redusă își aveau organizarea lor distinctă structurată inițial pe criterii corporatiste în funcție de ocupațiile, veniturile și statutul social ale fiecărei categorii urbane.

În fine, categoria cea mai numeroasă a populației basarabene, țărănimea, se bucura de o situație destul de bună dacă o raportăm la standardele social-economice ale epocii, atât cele din Rusia cât și cele din România. Această stare oarecum surprinzătoare se datora în primul rând densității relativ scăzute a populației raportată la întinderea terenului cultivabil. În asemenea condiții și politica agrară promovată de autorități a avut șanse mai mari de a asigura un statut economic și social suportabil al țărănimii.

În prima jumătate a secolului, puterea centrală a protejat țărănimea în intenția de a favoriza sporul demografic, stabilitatea generală a acestei provincii de graniță. Raporturile dintre săteni și boierime au fost reglementate prin intermediul unor contracte de tocmeli agricole obligatorii, menite să stăvilească abuzurile proprietarilor, să prevină fuga și emigrarea țăranilor.

Reforma agrară

În 1861, la șapte ani după reforma agrară din Imperiul austriac și cu trei ani înainte de reforma lui Cuza, țarul reformator Alexandru II a dat ucazul de emancipare și împroprietărire a clăcașilor (iobagilor) din Rusia. El va fi aplicat în Basarabia începând din 1868 familiile de țărani primind loturi de pământ între 8 și 10 hectare pentru care aceștia aveau de plătit o despăgubire. În Rusia pământul de împroprietărire urma să rămână în proprietatea colectivă a „obștii sătești”, pentru a se preveni înstrăinarea acestuia, iar moștenitorii îl puteau parcela între ei doar până la cota de ¼ % din întinderea lotului inițial. Deși în Basarabia au fost aplicate într-un mod puțin diferit, dispozițiile respective, menite să protejeze proprietatea țărănească de fărâmițare și înstrăinare, au reușit să atingă acest obiectiv într-o măsură mai mare decât legislația agrară din România în condițiile prisosului de teren arabil din Basarabia. În schimb, nici ele nu au reușit să asigure o eficiență mai bună a exploatării agricole prin așezarea acesteia pe un făgaș de dezvoltare capitalistă. Abia la 1906-1911, reformele prim-ministrului Stolâpin vor permite țăranilor să iasă din indiviziunea obștii sătești și să stăpânească în proprietate individuală pământul pe care îl dețineau.

Modernizare și integrare

Reforma agrară din 1861-1868 a fost o componentă a unui pachet mai vast de măsuri reformatoare adoptate sub impresia înfrângerii suferite în războiul Crimeii (1853-1856). Războiul dovedise înapoierea Rusiei și necesitatea reformării instituțiilor sale; concluzie care se va repeta încă o dată după războiul ruso-japonez în urma căruia se va înregistra un nou val reformist.

Reformele introduse în Basarabia au avut un caracter paradoxal, asemănător, la o altă scară situației din Transilvania sub regimul dualist. Ele au răspuns unor acute nevoi de modernizare a societății având, din acest punct de vedere, un rol absolut benefic dar în același timp au contribuit la o integrare mai strânsa a provinciei în structurile administrative, sociale, culturale și mentale ale Imperiului rus.

Între reformele aplicate și în Basarabia, în afara celei agrare, sunt de menționat : reforma judecătorească – a introdus judecătorii de pace, curțile cu juri, curtea de casație (Senatul), instituția avocaturii; reforma dreptului penal și desființarea pedepsei corporale, simbol al despotismului rusesc tradițional, introducerea serviciului militar obligatoriu (1874), care pentru Basarabia are efectul pierderii unui important privilegiu fiindcă din 1812 și până atunci locuitorii au fost scutiți de recrutare. Tot în acest context al uniformizării administrative, Basarabia este transformată în gubernie (1871-1873), dobândind un statut similar cu al oricărei alte provincii din Imperiul rus.

Zemstvele

Asupra intereselor obștești locale, respectiv: fixarea taxelor locale, aprovizionarea populației, asistența socială, asigurările mutuale contra incendiilor, încurajarea comerțului ș industriei, instrucția publică, sănătatea și penitenciarele. În fine, reforma cea mai caracteristică pentru sistemul social-politic rusesc a constituit-o înființarea „zemstvelor”, în 1864 (din 1869-1870 sunt introduse și în Basarabia). Zemstvele erau niște consilii locale de autoadministrare, organizare la nivel districtual și provincial, fiind considerate drept reprezentante ale societății civile și nu organe ale statului. Atribuțiile lor se focalizau asupra intereselor obștești locale, respectiv : fixarea taxelor locale, aprovizionarea populației, asistența socială, asigurările mutuale contra incendiilor, încurajarea comerțului și industriei, instrucția publică, sănătatea și penitenciarele.

Atât la nivelul gubernial cât și la cel județean, zemstva se compunea dintr-o Adunare, ca organ deliberativ, și o Delegație, ca organ executiv. Membrii zemstvelor erau aleși pe baza unui sistem electoral cenzitar, organizat în colegii de proprietari funciari, colegii orășenești și ale țăranilor. Desigur, baza electorală era una foarte restrânsă, favorizând de departe alegătorii cei mai avuți. Zemstvele și-au păstrat atribuțiile în Rusia până la instaurarea regimului bolșevic, cu singura diferență că după 1890 controlul statului asupra lor s-a intensificat. Cu toate limitele lor, ele au avut meritul de a fi substituit în parte o birocrație ineficientă și centralizată, oferind societății, inclusiv celei basarabene, un mijloc important de exprimare și apărare a diferitelor sale interese.


Viața naționala a românilor basarabeni

Viața națională a românilor din Basarabia în secolul al XIX-lea nu s-a materializat în acțiuni și evenimente spectaculare și nu a cunoscut formule organizate de tipul celor existente la românii din Imperiul habsburgic. Faptul s-a datorat, într-o măsură, condițiilor mai restrictive din acest punct de vedere existente în Rusia, dar în primul rând, el se explica prin întârzierea modernizării structurilor socio-economice și culturale din Basarabia. Pretutindeni, naționalismul veacului XIX este în primul rând o creație a unei elite intelectuale moderne, a unei societăți deschise și dinamice, or în climatul patriarhal al Basarabiei aceste fenomene se manifestă mult mai timid.

Suporturile identității naționale basarabene

Totuși se poate vorbi despre o viață națională și un sentiment al identității comunitare la românii basarabeni de sub stăpânirea rusească, exprimate însă în forme estompate, de conservare latentă a propriei identități la nivelul unor structuri tradiționale.

Principalele suporturi ale agregării unei identități naționale au fost marile argumente de fond : caracterul majoritar românesc al populației Basarabiei, tradiția istorică a unui stat moldovean, caracterul distinct și specific al provinciei în cadrul Imperiului rus.

În al doilea rând ele au avut la bază existența unor structuri sociale puternice : marea aristocrație moldoveană care deși va fi depășită numeric de nobilimea de origine rusă, își va conserva totuși în bună parte valorile sale specifice, întreținând un sentiment identitar de factura etnică. Apoi, țărănimea care datorită caracterului său compact, a cantonării în orizontul unei culturi etnografice, a înapoierii și analfabetismului, s-a dovedit greu permeabilă pentru politica de rusificare.

În al treilea rând se înscrie existența unei elite intelectuale care cultivă o ideologie națională modernă : dacă pe parcursul secolului al XIX-lea ea se manifestă doar ca o elită pur culturală, de tradiție iluministă care exalta într-un cerc restrâns rolul etnopedagogic al limbii materne, la începutul veacului următor ea își asociază o anumită dimensiune politică bazată pe comunicarea cu segmente mai largi ale societății, pe acțiunea și expresia publică.

Viața culturală, biserica și școala

O viață cultural-națională, de expresie lingvistică românească, se poate sesiza îndeosebi prin intermediul tipăriturilor românești din Basarabia, circa 1.000 de titluri înregistrate în acest interval. Majoritatea sunt cărți bisericești destinate nevoilor de cult dar nu lipsesc, până la 1870, regulamentele și instrucțiunile oficiale tipărite în românește, precum și abecedarele și alte manuale școlare. Dacă până la 1870 tipărirea de publicații în limba română nu a fost stânjenită de autorități, între 1870 și 1905 se constată o scădere a activității tipografice. După 1905, se înregistrează o noua creștere a numărului acestora, ilustrată mai ales de reviste, publicații periodice, broșuri ocazionale etc.

În sânul bisericii basarabene, organizată ca o arhidieceză în cadrul bisericii ortodoxe ruse, a existat mereu o tendința de cultivare a limbii române, ca limba de predică și de cult, ca și prin publicațiile religioase și învățământul bisericesc. Arhierei cum au fost mitropolitul Gavril Bănulescu (1812-1821), arhiepiscopul Dimitrie (1821-1844) sau episcopul Vladimir (1904-1908) chiar dacă au fost de origine rusă (cazul ultimilor doi), au promovat limba română în biserică în calitate de limba a majorității ortodocșilor basarabeni. Alți ierarhi cum au fost episcopii Pavel (1871-­1882) și Serafim (1908-1914), s-au ilustrat, dimpotrivă, prin promovarea limbii ruse.

Școala nu putea fi considerată în nici un caz un mijloc de manifestare a culturii naționale, în condițiile în care după 1867 întreg învățământul public din Basarabia folosea ca limbă de predare rusa. La 1912 existau circa 1.700 de școli elementare, precum și 56 de scoli secundare (gimnazii și licee). Absolvenții români ai celor din urma își puteau continua studiile frecventând, de regulă, universitățile din Odessa, Kiev, Harkov, Dorpat, Moscova sau Petersburg. Puțini dintre ei ajungeau la Iași sau București, stabilindu-se de obicei, în acest caz, în România.

Viața culturală s-a manifestat prin intermediul unei literaturi basarabene, ilustrată de nume cum ar fi: Costache Stamati, Alexandru Hașdeu, Alexie Mateevici, fără a mai adăuga figurile de primă mărime care au emigrat în România. Chiar dacă nu au avut un ecou deosebit în rândurile unui public mai larg, operele respective au creat o tradiție a unei culturi scrise de expresie românească.

Ideologie națională și activism politic

Manifestări ale unei ideologii naționale moderne pot fi înregistrate însă abia o data cu începutul secolului XX. Un prim element în acest sens l-a constituit organizarea studenților basarabeni din universitățile rusești în asociații care urmăreau cultivarea identității naționale.

Revoluția din 1905, promulgarea de către țar a unei constituții și alegerile pentru dumele de stat (parlamentele imperiale) au provocat și o activizare în sens politico-național a diferitelor componente ale elitei basarabene.

Pe de o parte, reprezentanții vechii boierimi, profesând idei politice conservatoare și avându-l în frunte pe Pavel Dicescu, au constituit o grupare care revendica drepturi naționale pentru români, reintroducerea limbii lor în biserică și școală. Acest ultim deziderat va deveni un laitmotiv al manifestărilor naționale din Basarabia.

O altă grupare nobiliară avându-i în frunte pe Al. Krupenski și Pavel Krușevan, se declara fidelă patriei ruse, cultiva antisemitismul și milita împotriva tendințelor naționale românești.

În fine, exista un al treilea curent, ilustrat de intelectuali tineri ca Ioan Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion și Teodor Inculet, Al. Mateevici, Emanuil Gavriluță care promova idei naționale radicale, însoțite de revendicări sociale și democratice. Între gruparea națională conservatoare și cea democrată va exista un puternic conflict, manifestat prin polemici de presă și dispute în campaniile electorale.