Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Obsteasca Adunare Ordinara în 1837
Obșteasca Adunare Ordinară în 1837

Problema schimbării vechiului regim și instaurării unuia nou, propriu, național, modern era problema majoră a dezbaterilor de idei în societatea românească. În procesul de reorganizare dorit de toți se produce o mai mare activizare politică de la boierimea mare la cea mijlocie și mică, la intelectuali și târgoveți, negustori și meseriași. Existau însă diferențe importante în ceea ce privește căile, formele și soluțiile practice, concrete prin care se poet face schimbarea și cine să fie beneficiarii acesteia. Treptat pozițiile se limpezesc tot mai mult evidențiind două direcții fundamentale: liberalism și conservatorism.

Inițiativa politică o are în continuare marea boierime dar în condiții schimbate față de perioada dinaintea revoluției lui Tudor. Ea nu mai este forța exclusivă ci va fi secondată și nu o dată pusă în opoziție de boierimea mică și mijlocie. Interesele se particularizează și generează diferențe dar există și convergențe la fel de notabile și acestea din urmă sunt date de dezideratele naționale, nevoia de a instituționaliza societatea după criterii naționale, cu toții susțineau domnia pământeană și condamnau străinii, grecii mai ales, de fapt fanarioții.

Diferențele sunt date de lupta pentru poziție în noul regim, de beneficiile scontate, de deținerea puterii politice în stat și aici marea boierime se vede contestată în exclusivismul ei de mica boierime care dorea să se împărtășească în mod egal din beneficii, dorea o egalizare în privilegii nu și desființarea lor, o egalizare în sus. În seria diferențelor se înregistrează și în probleme privind organizarea internă, extensia reformelor.
În general se poate spune că boierii au preluat din programul revoluției lui Tudor partea națională, tocmai aceea prin care din considerente de tactică, din considerente politice acesta nu a putut-o înfățișa decât cu prudență. Punctele acelui program au fost trecute prin filtrul intereselor boierești și interpretate ca atare, limitate deci. Punctele de vedere sunt cuprinse în memorii și proiecte privind organizarea societății elaborate în cercuri boierești purtând amprenta unei lupte care se ducea de fapt în interiorul acestei categorii. Este adevărat, boierimea nu era omogenă mai ales după cumpărarea rangurilor care a permis intrarea în acest grup a unor persoane cu preocupări mai de grabă burgheze, întreprinzătoare.

Documentul cel mai reprezentativ pentru punctele de vedere specifice noii boierimi este Constituția Cărvunarilor (1822), datorată, se pare, lui Ionică Tăutu în care se cuprind două părți importante: o declarație de principii în mare parte datoare Declarației drepturilor omului și cetățeanului din revoluția franceză și o serie de măsuri despre reformarea statului. Prima rămâne însă teoretică, nu se regăsește în cea de-a doua parte. Statul, în această concepție ar fi fost o monarhie constituțională. Puterea domnului era limitată de un organ reprezentativ, Sfatul Obștesc. Acesta ar fi legiferat, stabilea impozitele, conducea economia, organiza alegerile de demnitari civili și ecleziastici, îndruma învățământul. Se afirmă de fapt principiul separării puterilor prin faptul că se distingea clar între puterea executivă și cea judecătorească. Legislația trebuia publicată în limba română care ester limba justiției. În administrație se prevedeau numirea funcționarilor publici remunerați etc. Cu toate că la început și Constituția Cărvunarilor a fost un memoriu redactat pentru a fi trimis Porții, el devine capul de serie al Constituționalismului românesc și anunță fuzionarea care se va produce în societatea românească între liberalism și naționalism.

Lucrurile s-au desfășurat într-un mod asemănător în ambele principate iar literatura politică a cunoscut și ea asemănări firești, a fost purtătoarea acelorași idei și principii, a permis dezbaterea acelorași probleme. O revenire în forță a partidei marii boierimi s-a produs după Convenția de la Akkerman când cei mai de seamă reprezentanți s-au întors din refugiul inaugurat în 1821 întărind poziția prorusă în principate. Marea boierime s-a sprijinit în principal pe această Putere în timp ce noua boierime căuta - la fel de iluzoriu - sprijinul Porții.


Restaurarea domniilor pământene

Grigore Dimitrie Ghica IV

După înfrângerea componentei militare a revoluției de la 1821 trupele otomane au ocupat principatele, situație care va dura până în septembrie 1822 când, la intervenția marilor puteri, au fost retrase în cea mai mare parte. Anularea regimului fanariot era agreată acum și de Poartă care socotea că Eteria a pus în lumină infidelitatea grecilor. În consecință, la intervenția acelorași mari puteri, s-au convocat două delegații boierești - una din fiecare principat - pentru a fi consultate în legătură cu revenirea la un regim civil. Prilejul a fost folosit pentru a se redacta din partea boierimii de toate categoriile un nou val de memorii privind „cerințele țării. Conținutul era mai radical sau mai moderat în funcție de interesele particulare ale unei grupări sau alteia dar și de puterea căreia îi erau adresate, mai radicale Rusiei, moderate - în sens național - Turciei. În linii generale ele rămâneau datoare programului revoluționar de la 1821. În aprilie 1822 forma definitivă a documentației delegațiilor era finalizată iar Poarta a dat curs iară obiecții cerințelor de restaurare a domniilor pământești și excluderii clientelei fanariote din funcții.

În iulie 1822 au fost numiți ca domni Grigore Dimitrie Ghica în Țara Românească și Ioniță Sturdza în Moldova. Instituirea lor nu a determinat și schimbările radicale de regim sperate. Ei au reușit doar să facă unele corective. Erau împiedicați mai ales de excesele trupelor de ocupație care au mai rămas o perioadă în țară și asta după excesele Eteriei. În urma tulburărilor o parte din populație migrase în țară și în afara ei. Teama de o reizbucnire a luptelor și fiscalitatea excesivă menită să satisfacă cererile trupelor otomane a întârziat revenirea locuitorilor. Grupul boierilor importanți refugiați în Transilvania sau în Rusia a rămas încă multă vreme în expectativă.

Ioniţă Sandu Sturza

Epidemiile de ciumă din 1824 și 1826 ca și extinderea fenomenului de brigandaj au fost și ele de natură să împiedice o funcționare normală a societății. Fenomenul de nesiguranță și de instabilitate se menținea acut.  Singura sursă de bani a statului a rămas impozitul care a fost extins chiar și asupra unor categorii scutite (scutelnici și poslușnici), boierimea a plătit și ea unele impozite indirecte, mănăstirile inclusiv cele închinate au trebuit să cedeze din veniturile realizate în favoarea statului. Nemulțumirile au fost accentuate de măsurile luate împotriva celor ce luaseră parte la răscoale și obligația de a plăti distrugerile precum și obligațiile restante.

Structurile vechi - administrative, politice, juridice și economice - au rămas aceleași. Obligațiile feudale se mențin și ele iar în Moldova privilegiile boierești cunosc chiar o extensie. Nesiguranța, fiscalitate mărită, sentimentul că nimic nu s-a schimbat au generat revolte cea mai importantă, în Țara Românească a fost condusă de Simion Mehedințeanul și Ghiță Cuțui, ambii implicați în revoluția lui Tudor. Ea a fost înăbușită și conducătorii executați.

Soluția pentru depășirea crizei ar fi fost reformarea sistemului dar primii domni nu au avut nici mijloacele și nici timpul necesar să o facă. Forțele politice erau dispersate sau chiar absente. Majoritatea boierilor refugiați s-au întors abia în 1827 după ce convenția de la Akkerman a creat sentimentul de stabilitate.

În consecință domnii numiți la 1822 au luat măsuri menite să mai curme abuzurile dar nu menite să reformeze instituțiile. Grigore Ghica a introdus un Regulament administrativ prin care erau fixate atribuțiile și veniturile dregătorilor și a făcut o nouă împărțire teritorial-administrativă în Țara Românească. Ioniță Sandu Sturdza, în Moldova a sancționat regulamente de funcționare a Divanului, Visteriei și ale tribunalelor. Tot el a dispus verificarea situației sudiților și s-a constatat că numai o pătrime din ei aveau formele legale necesare acestei condiții.  Ambii au încercat să treacă în folosul țării o parte din venitul mănăstirilor închinate dar Rusia s-a împotrivit vehement.

 

Ocupația rusă

Ulterior revoluției din 1821 marile puteri îngrijorate de posibilitatea unei intervenții unilaterale a Rusiei împotriva Imperiului Otoman care să-i aducă avantaje exclusive, au determinat, în cadrul jocului diplomatic complex, între altele, internaționalizarea problemei românești. La rândul său Rusia, a înțeles că în locul politicii anexioniste care poate fi costisitoare, mai avantajoasă este poziția de lider, de actor major în regiune prin creșterea influenței sale și oficializarea protectoratului asupra principatelor. Diplomația marilor puteri a reușit să disocieze problema greacă de cea românească oferind Rusiei alternativa de a nu se mai implica în Mediterana în schimbul libertății de acțiune în Țările Române.

Turcia a recurs la o contracarare a unității puterilor europene oferind Rusiei legiferarea protectoratului în principate prin Convenția de la Akkerman (25 septembrie/7 octombrie 1826). Aceasta cuprindea un document special cu privire la principate înțelese ca entități politice distincte care prevedea: domn ales de Divan dintre boierii pământeni pe o durată de șapte ani. Confirmarea alegerii o făcea Poarta Otomană ca putere suzerană. Domnii nu puteau fi înlăturați decât în cazul unui delict constatat de ambele puteri. Principatele erau scutite de tribut pe doi ani, acesta era fixat în conformitate cu hatișeriful din 1802,libertatea comerțului după asigurarea cantităților de cereale necesare Porții, garantarea bunurilor și drepturilor boierilor refugiați, elaborarea unor regulamente privind organizarea internă a principatelor. Cu toate că Turcia a încercat să respecte convenția a respins consecvent propunerile Rusiei și altor puteri de a tranșa soarta războiului de independență al Greciei prin negocieri.

În octombrie 1827 flota otomană este zdrobită la Navarino de o escadră franco-ruso-engleză ceea ce a dus la deteriorarea relațiilor, la anularea Convenției și la declararea războiului din partea Rusiei în aprilie 1828. Trupele rusești intră în principate apoi vor dezvolta operațiuni în Balcani până la cucerirea Adrianopolului. De la bun început rușii numesc în principate un administrator numit Președinte Plenipotențiar al Divanurilor Țării Românești și Moldovei, contele Feodor Pahlen, izgonind în mai ambii domnitori români. Cu aceasta se inaugura ocupația rusă care va dura până în 1834 și care se va dovedi foarte grea și costisitoare.

Principatele au trebuit să pună la dispoziția armatei ruse alimente și furaje în cantități uriașe, să încartiruiască trupele în marș, să facă transporturi masive de materiale pe distanțe uriașe, chiar și visteriile au fost puse la dispoziția ocupanților. Pahlen secondat de un vicepreședinte (al Divanului din Iași) în persoana lui M.L. Minciaki, s-a preocupat de măsuri împotriva extensiei epidemiei de ciumă adusă tot de trupele țariste și a înlocuit Divanul unic cu trei organisme specializate: Divanul Săvâșitor, Divanul Judecătoresc și Adunarea Obștească a Divanurilor, ultimul preluând de fapt funcțiile vechiului Divan fiind și autoritatea administrativă și judecătorească supremă.

În ianuarie 1829, Pahlen, acuzat de lipsă de energie, a fost înlocuit cu generalul Piotr Jeltuhin. În timpul său s-au format comisiile de redactare a Regulamentelor Organice coordonate de Minciaki. Alcătuite din câte 4 boieri din fiecare principat (2 doi aleși de Divan și doi numiți de ruși) ele se ghidau după niște instrucțiuni puse la dispoziție de curtea rusă dar luând în considerare și literatura politică (memoriile) internă de la 1821 precum și unele observații proprii. La rândul său activitatea comisiilor a dinamizat redactarea unor noi memorii și documente privind schimbările necesare celor două țări.

generalul Pavel Kiselef

Instrucțiunile acestea deși proveneau de la curtea țaristă conțineau destule principii liberale care nu se vor putea aplica în practică și care erau menite să liniștească Europa cu privire la intențiile Rusiei în principate și să câștige încrederea românilor. La scurt tip după ce comisiile și-au început lucrările, Jeltuhin a fost schimbat cu generalul Pavel Kiselef care se va dovedi cel mai activ, mai energic și mai competent administrator rus din timpul ocupației în ciuda faptului că era convins de necesitatea anexării principatelor române la Imperiul rus. Evident, acest punct de vedere era respins de cancelaria imperială pentru că ar fi dus la complicații externe majore statutul de putere protectoare fiind în circumstanțele date mai convenabil.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) a pus în lumină această concepție. Cu această ocazie s-a pus încă odată în evidență individualitatea politică a principatelor cărora li se consacră un act adițional: Poarta recunoaște oficial protectoratul rus în principate, acestea rămân ocupate până ce Turcia va plăti 1,5 milioane de galbeni despăgubire de război, se garantează autonomia principatelor față de Poartă, domnii sunt aleși pe viață dintre boierii pământeni, frontiera cu Turcia se fixează pe cursul principal al Dunării, raialele din stânga fluviului revin principatelor, acestea pot institui cordoane sanitare și carantină de-a lungul Dunării, se înființează unități regulate ale milițiilor românești, monopolul comercial otoman ester desființat, se proclamă libertatea navigației pe Dunăre, Turcia se obligă să recunoască Regulamentele administrative ce se vor introduce sub ocupație în principate. În sfârșit, musulmanii nu au drept să dețină pământ în Țările Române.

Președinția lui Pavel Kiselef, din cele trei cunoscute în timpul ocupației rusești a fost cea mai eficientă. Pentru a stăvili ciuma a continuat măsurile sanitare organizând carantine și spitale, a continuat catagarafiile (recensămintele) începute de predecesorul său, a înființat comisii de revizie pentru a controla situația din județe și a pune capăt abuzurilor, a fixat galbenul olandez ca monedă convențională, a organizat primele unități ale miliției naționale, s-a confruntat cu marea boierime în momentul în care a încercat o limitare a privilegiilor prin impozitarea ei și desființarea scutelnicilor.

Întrucât în 1830 Regulamentele Organice erau gata, ele au fost sancționate de o comisie la Petersburg apoi supuse aprobării celor două Adunări Extraordinare la București și la Iași. În 1831 au fost aprobate în Țara Românească și la începutul anului următor în Moldova unde opoziția boierească care și considera știrbite anumite privilegii a fost mai puternică.


Regulamentele organice

Sunt o legislație-cadru, un document care organiza societatea și statul, fac parte din seria documentelor care au participat la instituirea unei tradiții constituționale românești. Ele conțin în sine contradicția între nevoile reale de reformare, de modernizare și limitările introduse de interesele boierimii de a-și transfera pe mai departe privilegiile precum și de interesele Rusiei de a-și prezerva interesele în principate. Aceste contradicții vor limita posibilitatea domnilor de a acționa în sensul nevoilor societății și vor determina în cele din urmă opoziția la Regulamente. În linii generale, comparate cu perioada anterioară, ele constituie un progres.

Organizarea de stat se modernizează mai întâi prin principiul pus, este drept, doar parțial în practică al separației puterilor.

Puterea executivă revenea domnului ales de o Adunare Obștească Extraordinară dominată aproape exclusiv de boierime (mai erau și câțiva reprezentanți ai orașelor și județelor).

Puterea legislativă era împărțită între domn și Obșteasca Adunare Ordinară la rândul său dominată de boierime. Deși Adunarea vota legile inițiativa legislativă și sancționarea legilor era apanaj domnesc. Adunarea aproba impozitele și bugetul și reprezintă o instituție de tranziție între Divan și Parlamentul modern. Este limpede că puterea domnească nu mai era deplină, că un anume transfer s-a produs spre organul legiuitor dar domnul continua să aibă totuși comanda armatei, să întărească sentințele judecătorești ale instanței supreme, să grațieze sau să micșoreze pedepsele, miniștrii erau responsabili în fața lui și nu a Adunării, îi putea numi și tot el îi putea revoca.

Ministerul, ca instituție este una din inovațiile importante introduse de Regulamentele Organice. Miniștrii de interne, finanțe și secretarul general al statului împreună alcătuiau Sfatul Administrativ. Lor li se mai adăugau, în calitate de miniștrii: marele logofăt al dreptății, marele logofăt al credinței și comandantul miliției. Împreună, cei 6 dregători alcătuiau Sfatul Administrativ Extraordinar, un fel de Consiliu de Miniștri.

Unitățile teritorial-administrative erau județele în Țara Românească împărțite în plăși și ținuturi în Moldova împărțite în ocoale. În fruntea orașelor se aflau Sfaturile Orășenești alese de populația cu un anume venit. Distingem în aceasta un început al autonomiei comunale. Satele erau conduse de pârcălabi în Țara Românească și de vornici în Moldova.

Regulamentele Organice cuprindeau prevederi favorabile urbanizării: canalizare, iluminat, pavare etc.

Sistemul judecătoresc are acum o ierarhie precisă de la nivel sătesc până la Divanul Domnesc. Judecătorii erau autonomi în raport cu administrația locală dar rămâneau răspunzători față de domn care îi numea pe termen de 3 ani putând să-i destituie după plac. Era însă prevăzută introducerea inamovibilității în decurs de un deceniu de la intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice. În fiecare județ funcționa un tribunal județean considerate curți de primă instanță. Forul suprem era Înaltul Divan Domnesc care emitea sentințe definitive. Are loc înființarea corpului de avocați și a procuraturii.

Se introduce ministerul public, se face o reformă a sistemului penitenciar și se exclude tortura și mutilarea.

Sistemul fiscal se uniformizează și se simplifică în sensul că rămân doar două dări: capitația și patenta pentru negustori și meșteșugari, vămile interne s-au desființat ca și anumite categorii de scutiți (poslușnicii și scutelnicii). Boierimea rămâne neimpozabilă ca și clerul și militarii.

Se introduce instituția bugetului anual de venituri și cheltuieli ale statului. Sunt și alte măsuri în sensul modernizării cu efecte majore în societate: organizarea sanitară, a instrucției publice, exploatarea bogățiilor minerale, organizarea întreprinderilor industriale și ale domeniului agricol, reglementarea statutului principalelor categorii sociale: boieri, cler, țărani etc.

Regulamentele au accelerat modernizarea statului și societății, prin caracterul lor unic în amândouă principatele a participat la pregătirea unirii din 1859, au limitat suzeranitatea otomană deși au favorizat poziția Rusiei, au eliminat practicile medievale și instituții anacronice înlocuindu-le cu instituții moderne dar au păstrat poziția privilegiată a boierimii. Caracteristica lor rămâne caracterul contradictoriu.

Domniile regulamentare

Dacă primele domnii pământene nu au reușit să modifice prea mult din moștenirea fanariotă, perioada regulamentară a însemnat un progres al civilizației, al ideilor și culturii in țările române. A fost rezultatul creșterii naturale dar și o consecință a prevederilor favorabile ale regulamentelor și a legislației domniilor regulamentare.

Deși rezultatele nu au fost aceleași pentru toate trei domeniile, domnii au avut programe reformatoare și modernizatoare, au fost preocupați să aplice modele europene. Au acționat însă într-un cadru foarte îngust, limitat de litera și spiritul regulamentelor și de statutul de dublă subordonare față de puterea suverană și protectoare.
Contestarea violentă a domniilor regulamentare de către generația pașoptistă a creat o imagine deformată și uneori incorectă despre unele din aceste domenii, în evaluarea cărora trebuie să recunoaștem progresul pe care l-au realizat în sens modern, în domeniul civilizației și al instituțiilor.


Mihail Sturdza

Mihail Sturdza (1834-1849)

A domnit în Moldova. A fost un personaj controversat în epocă și în istoriografie. Imaginea care s-a impus îl prezintă ca un om cult, instruit, inteligent, la curent cu literatura economică și politică europeană, diplomat abil, gospodar, chibzuit dar și orgolios, venal, ambițios, lacom și autoritar. S-a afirmat în viața politică în anii 1821-1822 situându-se de la început pe poziții conservatoare ca lider al marii boierimi rusofile, adversar al spiritului revoluționar și al reformismului promovat de noua boierime.

Concepția sa politică se întemeia pe ordine, stabilitate politică, echilibru social. A fost partizan al absolutismului luminat, reformator, adversar al principiilor liberale și republicane, ostil participării poporului la viața politică, adept al evoluționismului, al progresului lent, gradual al reformismului controlat de sus. În plan social-politic a promovat sub influența lui Nicolae șuțu, liberul-schimb, a fost preocupat de stimularea factorilor productivi.

Legislația pe care a promovat-o reflectă tendințe reformatoare și modernizatoare. A transformat cel mai mult domeniul justiției și legislației prin simplificarea procedurii de judecată, crearea instanțelor specializate, eliminarea ingerințelor administrației în justiție prin traducerea și tipărirea codurilor de legi inclusiv a codului criminal francez. Prin legea pentru administrarea mănăstirilor închinate (135) și prin legea pentru ocârmuirea averilor bisericești (1844), a pus sub controlul statului averile mănăstirilor, ale mitropoliei ale episcopiilor.

A limitat sfera de acțiune a jurisdicției străine, iar în 1837 a încheiat o convenție cu Austria, prima semnată de un domn român de la Cantemir încoace. Prin legea rangurilor asimila rangurile boierești cu cele civile accelerând dezagregarea clasei boierești tradiționale prin creșterea sensibilă a numărului boierilor. A luat măsuri pentru ameliorarea căilor de comunicație, pentru înființarea târgurilor și iarmaroacelor, pentru organizarea serviciilor de sănătate publică, pentru dezvoltarea învățământului.

Cea mai mare realizare a constituit-o crearea învățământului superior la Academia Mihăileană reorganizată după model occidental, compromisă însă în 1847 prin scoaterea din Academie a limbii române.

În modernizarea administrației a avut în vedere numirea în funcții a celor cu pregătire superioară universitară încurajând formarea funcționarilor superiori la Academie. A promovat reorganizarea administrației și miliției, a introdus organizarea municipală în orașe, a susținut sistematizarea edilitară, organizarea serviciilor publice (poliție, pompieri), a luat măsuri de salubrizare și canalizare a orașelor, a reorganizat poștele și a introdus supravegherea căilor de comunicație. A avut numeroase inițiative pentru sprijinirea învățământului, științei și culturii.

Pe plan social a luat măsuri în favoarea țărănimii pentru a o stabiliza și a-i menține capacitatea contribuabilă, apărând-o de abuzurile administrației și ale proprietarilor, una dintre cele mai interesante legi fiind cea care reglementa raporturile dintre proprietari și săteni în zonele montane. Prin legile din ianuarie și februarie 1848 au fost eliberați robii țigani ai clerului și statului.

Adversar al spiritului revoluționar el a reprimat acțiunile tineretului liberal, manifestările conspirative și revoluționare, a introdus un regim de cenzură foarte sever.

Fără să suspende Adunarea, a ajuns totuși să o subordoneze, a guvernat personal asigurându-și sau manevrând majoritățile. A promovat o politică de echilibru între puterea suzerană și cea protectoare astfel încât să nu pună în pericol interesele țării. Toate acestea explică prosperitatea Moldovei în perioada domniei lui Mihail Sturdza care în 1849 lasă moștenire în Moldova o rezervă de 2 milioane de piaștri și nici o datorie publică.


Alexandru Ghica

 

Alexandru Ghica (1834-1842)

Este primul domn regulamentar în Țara Românească, numit în mod excepțional ca și Mihail Sturdza. Era fratele fostului domn, Grigore Ghica și s-a afirmat in viața politică după 1821 ocupând demnități înalte. A fost colaborator apropiat al lui Kiselev. De la început s-a confruntat cu opoziția personală a unor mari boieri candidați la domnie. În guvernare a fost slab și lipsit de perspicacitate.

Cea mai gravă problemă a fost cea financiară, în parte moștenită, în parte agravată de marile datorii contractate ceea ce l-a determinat la creșterea impozitului direct (capitația), cu 30%. Dificultățile financiare și gestiunea deficitară, aducerea fraților în guvern, chestiunea articolului adițional la Regulamentul Organic au consolidat opoziția și a multiplicat manifestările acesteia în parlament, în saloane sau în stradă.

Opoziția s-a organizat în adunare în jurul lui Ioan Câmpineanu care a declanșat o vastă mișcare împotriva regimului regulamentar și a amestecului rus în treburile interne ale țării, desfășurată în plan legal, în conspirativitate și pe plan extern, pentru a obține sprijinul Turciei, Franței și Angliei.

După reprimarea acesteia, domnia a fost confruntată cu mișcarea revoluționară de la 1840 desfășurată în conspirativitate care a conceput răsturnarea regimului Ghica printr-o insurecție asupra capitalei pornită din Oltenia după care să se instituie un regim republican. Dacă în mișcarea lui Câmpineanu cea mai mare parte a protagoniștilor au fost boieri, în 1840 o nouă generație intră în viața politică - încercând sä exerseze soluția revoluționară - formată în majoritate din tineri cu vederi liberale. La acestea s-au adăugat mișcările antiotomane din 1841 care au slăbit poziția somnului demis în toamna lui 1842 în urma anchetei făcută de Rusia și Turcia.

 


Gheorghe Bibescu

Gheorghe Bibescu (1842-1848)

S-a afirmat ca om politic în perioada regulamentară, când a ocupat demnitatea de secretar al statului și apoi a devenit unul din liderii opoziției care l-a contestat pe fostul domn. În prima parte a domniei a întreținut relații cordiale cu Mihail Sturdza și cu Adunarea Obștească din principat, ceea ce i-a permis să treacă prin organul legislativ o serie de proiecte de legi importante privind țărănimea încă din 1843: răscumpărarea țăranilor de la particulari, limitarea prestației țăranilor la lucrul șoselelor la numai 6 zile, fixarea prețului zilei de muncă pentru țărani.

Cooperarea nu a durat mult, din 1844 Adunarea a devenit mai puțin docilă și a respins propunerile legislative ale domnului. Spre deosebire de Ghica, a fost abil și mai suplu în raporturile cu adunarea, neutralizând opoziția boierească, opoziție care nu a reușit să se constituie într-o partidă politică, la fel ca în timpul fostului domn. În februarie 1844, printr-un oficiu domnesc, a limitat atribuțiile corpului legislativ, inaugurând o perioadă în care a guvernat prin decrete-legi, ignorând Adunarea, cu aprobarea Turciei și a Rusiei.

Decretele-legi adoptate reflectă o concepție reformistă, vizând organizarea caselor comunale, alegerea zapciilor, modificări în sistemul justiției, lucrări edilitare, reforma penitenciarelor. Domnul a ridicat, fără succes, chestiunea mănăstirilor închinate.

Noua adunare aleasă în 1846 era favorabilă domnului, încât legile au fost votate cu ușurință: legea clerului, prin care se instituia controlul statului asupra veniturilor ecleziastice, dezrobirea țiganilor, modificarea procedurii judecătorești, naturalizarea străinilor, reorganizarea învățământului.

Domnia lui s-a caracterizat printr-o mai mare stabilitate politică. Opoziția boierească a fost neutralizată cu abilitate, iar pe plan extern a promova o politică de echilibru între puterea suzerană și puterea protectoare.

Contestația regimului regulamentar

În ciuda progreselor înregistrate, regimul regulamentelor a fost unul restrictiv pentru majoritatea categoriilor sociale, îngrădite în a participa la viața politică, ceea ce i-a atras contestarea din partea tinerei mișcări liberale. Contestația a avut și o componentă națională determinată de oficializarea amestecului rus în afacerile interne ale Principatelor prin actul adițional al regulamentelor.
Contradicția inițială a regimului regulamentar dintre nevoia reală de reforme și limitările introduse de marea boierime pentru a-și conserva privilegiile și în acest regim precum și ingerințele Rusiei ca putere protectoare a determinat în scurt timp cristalizarea unei mișcări de opoziție. Ea s-a manifestat mai întâi în cadrul Adunărilor Obștești, a avut un caracter personal, făcea parte din competiția legată de tron și de putere după care, treptat, a devenit o opoziție politică vizând regimul ca atare, capătă un caracter național împotriva amestecului rusesc.
Opoziția s-a manifestat în Adunări dar și în saloanele protipendadei sau întrunirile publice. Formele au fost diverse, după împrejurări, de la boicot și obstrucție parlamentară la trimiterea unor memorii către puterea suzerană, Turcia sau cea protectoare, Rusia dar și spre alte mari puteri europene. Inițial se manifestă, această opoziție, în forme exclusiv legale.
Pentru câștigarea opiniei publice europene, cu sprijinul unor publicații cu caracter liberal-democratic, mai ales franceze, problematica românească a fost popularizată pe calea unor articole de presă. Se făcea acest lucru pentru a influența cabinetele statelor importante și a determina decizii în favoarea internaționalizării acestei problematici. Treptat se limpezesc și principalele deziderate care se dorea a fi puse înaintea opiniei publice internaționale: unirea, independența, prinț străin, garanția colectivă a marilor puteri.


Mișcarea lui Ioan Câmpineanu

Ion Câmpineanu

Mișcarea lui Ioan Câmpineanu a fost una din cele care au reușit performanța de a aduce chestiunea principatelor și a reformelor necesare înaintea cabinetelor semnificative din Europa.

Liderul acestei mișcări era reprezentantul vechii generații din mișcarea politică românească, legat mai ales de ideologia reformistă a Luminilor, lider al opoziției în Adunarea Obștească a Țării Românești în chestiunea articolului adițional (clauză introdusă de Rusia în Regulamente după care nu se puteau aduce modificări acestor fără acordul explicit al Rusiei și Turciei) care știrbea evident principiul autonomiei principatelor. El a adăugat formei de acțiune legală și tactica de conjurație și complot precum și calea diplomatică conectând această mișcare la cercurile occidentale și la mișcările naționale europene, în mod special la cea poloneză care se manifesta în exil dar care era extrem de influență în țările apusene.

Ion Câmpineanu a elaborat două documente importante:
● „Actul de unire și independență” (13 noiembrie 1838) prin care: contestă legalitatea regulamentelor și a domniei, denunță legăturile de vasalitate față de Poartă care ar putea fi răscumpărate printr-o contribuție generală, se pronunță pentru Unirea Principatelor.
● „Osâbitul act de numire a suveranului românilor” (17 noiembrie 1838) în care prezintă prerogativele excepționale ale domnului pe durata războiului de independență și solicită drepturi și libertăți cetățenești completate cu votul universal; de asemenea cere rezolvarea problemei agrare, abolirea clăcii și instituirea libertății învoirilor între țărani și proprietari.

Emigrația poloneză l-a influențat pe Câmpineanu în direcția implicării într-o revoltă româno-poloneză îndreptată împotriva Rusiei. Pe de altă parte în anul 1833 Câmpineanu și Eliade constitute o Societate Filarmonică care avea declarat un scop cultural dar care, în realitate va acoperi activități de natură politică îndreptate împotriva regimului regulamentar.

Astfel mișcarea va abandona caracterul exclusiv legal desfășurând și o activitate conspirativă. Se realizează, în cele din urmă, un adevărat tratat de alianță cu emigrația poloneză pentru a pregăti insurgența la care Câmpineanu nădăjduia să-i atragă și pe sârbi. Cu ocazia acestor tratative s-au evocat și scopurile implicării românești: anularea protectoratului rusesc, răscumpărarea tributului către Poartă, instaurarea monarhiei ereditare și unirea românilor sub același sceptru, bunăstarea tuturor stărilor sociale. Realizarea acestor deziderate ca și implicarea în proiectul de insurecție antirusească nu se putea face decât în cazul în care pe tronul țării s-ar fi aflat un domn favorabil acestor intenții și care era însuși Ioan Câmpineanu. În acest sens trebuie interpretate intervențiile sale la unele cabinete europene cerând înlocuirea lui Alexandru Ghica de pe tronul muntean.

Documentul cel mai important cuprinzând programul mișcării este Constituția care a și fost înaintat unor guverne occidentale prin intermediul emigrației poloneze. Sunt cuprinse aici principiile de libertate politică și civilă: egalitate în fața legii, publicarea codurilor de legi, libertate individuală, a cuvântului, tiparului și presei, separația puterilor, reprezentanță națională reală, responsabilitate ministerială, listă civilă pentru domn, gardă națională.

Nici ideea monarhiei ereditare (deși s-a încercat acreditarea variante în care monarh va fi Mihail Sturdza al Moldovei și nu Câmpineanu), nici cea a insurecției nu au dobândit acordul unanim al celor implicați ceea ce a determinat eșecul mișcării, dar această mișcare rămâne una din cele mai importante care a precedat revoluția pașoptistă. Va fi și ultima din cele inițiate și conduse de reprezentanți ai vechii generații politice atașate reformismului iluminist. Noua generație va schimba atât tacticile cât și punctele programatice dar calea legală nu va fi definitiv abandonată rămânând însă mai ales forma de manifestare a cercurilor politice ale marii boierimi.


Mișcarea lui Leonte Radu

Mișcarea condusă de comisul Leonte Radu desfășurată în Moldova pune în evidență o anume identitate de problematică între cele două principate dar și un anume specific local care va reverbera și la 1848. Ea a fost inițiată în toamna lui 1838, primăvara lui 1839 atunci când un grup de boieri a decis să se împotrivească abuzurilor regimului Sturdza, să îndrepte relele induse de regulamente, să acționeze pentru instaurarea domniei ereditare. Ei contestau modul în care se fac alegerile, cum se acordă boieria, vânzarea slujbelor, părtinirea marilor boieri, asuprirea țărănimii etc.

Programul acestei mișcări pune în evidență același vechi conflict între noua boierime și marea boierime, felul în care prima înțelege să se implice în viața politică. Grupul din jurul lui Leonte Radu solicita anularea protectoratului rusesc și garanția colectivă a marilor puteri europene, unirea principatelor române și a Serbiei într-o confederație în fruntea căreia se poate alege un domn pământean sau străin dar ales din toate straturile societății. Acestuia îi revenea puterea executivă și ar fi guvernat ajutat de un Senat alcătuit din 12 boieri.

Puterea legislativă revenea însă unei Adunări Obștești aleasă de întreaga stare boierească. În cadrul programului mai intrau: universitate la Iași, școli primare în toate ținuturile, sinod pentru chestiunile bisericești, monedă națională, eliberarea robilor țigani, libertatea cuvântului și a tiparului, reglementarea raporturilor între proprietari și țăranii clăcași dar cu limitarea dreptului de strămutare, protecția industriei, dezvoltarea sistemului de transporturi.

Este limpede limitarea introdusă de perspectiva boierească asupra schimbărilor modernizatoare ceea ce va explica și reformismul programelor pașoptiste moldovene dar și caracterul evenimentelor revoluționare din 1848 în Moldova.

Opoziția de acest fel rămâne, chiar dacă nu au lipsit proiectele de insurgență și comploturile armate, prin baza politică îngustă, prin preeminența boierimii, mai de grabă în categoria legalistă.


Opoziția societăților secrete

În paralel cu formele legale, primii ani ai deceniului al patrulea, aduc cu sine tipul de opoziție organizată în baza unor tactici frecvente în Europa restaurației evidențiind și mentalitatea romantică a veacului, de conspirativitate, de complot și conjurație, tactici promovate de societățile secrete. Ele consacră și o schimbare de generații în lupta politică semnalând integrarea și implicarea unei noi generații aflată într-o strânsă legătură cu societatea occidentală.

Soluția pe care o propun pentru promovarea dezideratelor naționale și democratice este una revoluționară care respinge tradiția iluministă a formelor reformiste și legaliste. Schimbarea de regim, o schimbare decisivă, majoră, nu se poate face decât cu implicarea tuturor forțelor sociale și naționale interesate în negarea vechiului regim, regimul regulamentar.

Societățile secrete din principatele române au determinat, prin activitatea lor, o atmosferă de insurgență pregătind societatea pentru revoluția democratică și implicând în aceasta personalități din toate provinciile românești, din Transilvania, Banat și Bucovina inclusiv.

În deceniul care a premers revoluția, în Țara Românească au activat trei societăți secrete organizate după modelul francmasoneriei franceze, mascate de societăți cu caracter cultural: societatea condusă de dr. Tavernier care a stat în spatele mișcării lui I. Câmpineanu, societatea înființată de J.A. Vaillant aflată sub conducerea lui Mitiță Filipescu care a pregătit mișcarea din 1840 și societatea „Frăția”, organizată în 1843 de Nicolae Bălcescu, Christian Tell, Ion Ghica și C.A. Rosetti, care a pregătit revoluția pașoptistă. Frăția și-a constituit o filială la Paris – secretar C.A. Rosetti „Societatea studenților români” în 1845 – și o alta la Iași „Asociația Patriotică”,

În Moldova regimul aspru, de cenzură și supraveghere polițienească al domnitorului Mihail Sturdza precum și proximitatea Rusiei au determinat o relativă moderație a tacticilor conspirative și au inhibat organizațiile de acest fel deși ele nu au lipsit. La acestea se mai adaugă și caracterul legalist, reformist al opoziției boierești.

Tranziția de la politica de complot la tactica revoluționară o realizează mișcarea de la 1840 care a deschis șirul acțiunilor politice ce au pregătit nemijlocit revoluția pașoptistă. Operă a noii generații din mișcarea politică, este prima mișcare care asumă și dezvoltă ideea revoluției. Inițiată de o societate secretă organizată după modelul francmasonic, prin originea socială a participanților, programul și planurile de insurecție, a realizat o mai largă deschidere spre „popor”, reevaluând rolul acesteia în societate.

Mișcarea de la 1840 se revendică drept legatara revoluției din 1821 al cărui model insurgent îl preia. Preconiza realizarea programului de pe platforma solidarității și unității naționale, ceea ce implică Moldova și chiar Transilvania în strategia generală a mișcării. În acest scop a stabilit un complicat sistem de legături cu forțele revoluționare din Moldova, Banat sau Transilvania, prin intermediul societăților secrete existente sau al unor fruntași ai mișcării locale. În ansamblul său, mișcarea de la 1840 anticipează, cel puțin în intenții, până la detaliu, revoluția pașoptistă, la o scară mai redusă .

Programul mișcării viza toate compartimentele societății: desființarea relațiilor și a proprietății feudale, emanciparea și împroprietărirea țăranilor, schimbarea organizării politice printr-una democratică, principiul „domniei democrației” fiind așezat la baza proiectului de constituție alcătuit de societatea secretă. Programul propunea o formă de guvernământ republicană, reprezentare reală, un regim de drepturi și libertăți democratice, o legislație corespunzătoare, armată revoluționară.

După ezitări între reformă și revoluție, societatea românească a adoptat în final soluția revoluționară pentru realizarea dezideratelor naționale exprimate concret în plan politic, social, cultural și bisericesc.