Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

Începuturile autodeterminării bucovinene: etapa autonomiei

La românii din Austro-Ungaria, mişcarea pentru traducerea în viaţă a dreptului la autodeterminare a avut un curs asemănător, cu particularităţi de la o provincie la alta, generate de evoluţia raporturilor politice sau de acţiunile unor factori din exterior.

Un rol important în afirmarea voinţei colective l-au avut refugiaţii din Transilvania şi Bucovina organizaţi în Asociaţia Românilor Bucovineni şi Transilvăneni care au militat pentru intrarea României în război alături de Antantă. De asemenea, o contribuţie importantă a avut corpul voluntarilor români organizat între prizonierii români din Rusia care a participat la luptele din Moldova.a

După manifestul de la Darniţa, a urmat Declaraţia Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria din 6/19 octombrie 1918 care a cerut eliberarea naţiunii române din Austro-Ungaria, secesiunea faţă de acest stat şi unirea cu România. Declaraţia era un răspuns la manifestul imperial din 3/16 octombrie 1918 care propunea organizarea federalistă a monarhiei.

În urma manifestului deputaţii români din parlamentul de la Viena s-au constituit în Consiliul Naţional Român, au cerut în numele naţiunii dreptul la autodeterminare declarând că românii bucovineni „doresc unirea într-un stat a tuturor provinciilor româneşti din Austria şi Ungaria”. La 22 octombrie reprezentanţii românilor bucovineni în parlament au anunţat oficial dorinţa de secesiune. Li s-au opus deputaţii ucraineni din Consiliul Naţional Ucrainean sprijiniţi de cei din Galiţia care doreau stăpânirea asupra Bucovinei bazaţi pe trupele ucrainene staţionate aici. După proclamarea independenţei Ucrainei aceştia au hotărât ca Bucovina de Nord cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret să facă parte din noul stat ucrainean.

În aceste împrejurări la Cernăuţi iniţiativa a fost luată de gruparea intelectualilor români din jurul publicaţiei „Glasul Bucovinei” în frunte cu Sextil Puşcariu care prin articolul-program al ziarului, „Ce vrem ?”, din 9/22 octombrie 1918, au cerut autonomia pentru românii din Bucovina, colaborarea cu cei din Transilvania pentru împlinirea idealului naţional, desemnarea de reprezentanţi proprii la Conferinţa Păcii care să le susţină interesele.

La iniţiativa acestei grupări, în 14/27 octombrie 1918 a avut loc o adunare constituantă hotărând unirea „Bucovinei integrale” cu celelalte provincii româneşti din imperiu „într-un stat naţional independent”. Adunarea a desemnat ca organism politic reprezentativ al românilor din Bucovina Consiliul Naţional compus din 50 de membri aparţinând tuturor categoriilor societăţii româneşti care a ales un birou executiv format din 14 secretari de stat în frunte cu Iancu Flondor.


Intervenţia României şi înfăptuirea unirii

Datorită Radei (Adunării) ucrainene de a încorpora nordul Bucovinei susţinută de Aurel Onciul din interior şi aplicată la 6 noiembrie ca urmare a tulburărilor interne provocate de trupele ucrainene din ţară şi de propaganda bolşevică, Consiliul Naţional Român a prezentat guvernului de la Iaşi deciziile Adunării de la Cernăuţi din 27 octombrie şi a solicitat intervenţia armatei române, hotărâre comunicată şi guvernatorului austriac.

Guvernul român a aprobat la 23 octombrie / 6 noiembrie intrarea diviziei a 3-­a în Bucovina şi a informat ambasadorul austro-ungar la Bucureşti în acest sens precizând că intervenţia s-a produs la cererea Consiliului Naţional Român din Bucovina pentru a proteja populaţia de „anarhia care bântuie provincia”.

După intrarea armatei române în Bucovina, la 11 noiembrie, Consiliul Naţional a votat „Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovinei” (10/23 noiembrie) care în spiritul tradiţiilor autonomiste stabilea că puterea supremă a ţării era Consiliul Naţional instituit de adunarea constituantă, cu atribuţii legislative, care avea şi un organism executiv, Biroul, sub preşedinţia lui Iancu Flondor. Faza autonomiei s-a încheiat cu aceste măsuri trecându-se la o etapă nouă.

Tratativele purtate cu reprezentanţii guvernului de la Iaşi au evidenţiat faptul că problema Bucovinei trebuia să fie rezolvată în sensul unirii ei necondiţionate cu România convocându-se în acest scop congresul general şi renunţându-se la ideea desemnării delegaţilor proprii la Congresul de pace. Consiliul Naţional a fost lărgit prin încorporarea unor refugiaţi care au activat în afara provinciei. La 25 noiembrie, cu ocazia cooptării noilor membrii, s-a decis convocarea Congresului General pe data de 15/28 noiembrie 1918.

Congresul întrunit la acea dată a votat în unanimitate moţiunea de unire necondiţionată a Bucovinei cu România în graniţele în care a fost luată Moldovei de către austrieci în 1774. La hotărârea de unire a Congresului au aderat germanii şi polonezii neparticipând evreii şi ucrainenii. Prin decizia Congresului general din 15/28 noiembrie 1918, Bucovina a încetat să mai existe ca entitate politică autonomă integrându-se prin legile de unificare în cadrele statului naţional unitar român. Se încheia a doua fază a procesului de autodeterminare care a dat curs voinţei colective de unire a acestei provincii cu statul român.