Historia magistra vitae

b1
Epoca modernă

În Transilvania mișcarea pentru autodeterminare a avut un caracter popular mai accentuat. Ideea autodeterminării s-a bucurat de adeziunea populaţiei româneşti la toate nivelurile. Presa i-a dat o mare extindere în toamna anului 1918. Cel mai mare ecou l-au avut declaraţiile preşedintelui american Wilson difuzate în opinia publică românească prin toate canalele posibile, receptate în toate zonele Transilvaniei şi în toate categoriile sociale până la nivelul ţărănesc.


Declarația de la Oradea: proclamarea dreptului la autodeterminare

Declarația oficială prin care românii au anunţat hotărârea de autodeterminare a fost declaraţia de la Oradea din 12 octombrie 1918 prezentată în parlamentul maghiar la 18 octombrie, rezultat al tratativelor dintre principalele forţe politice româneşti, desfăşurate la Budapesta la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii octombrie.

În numele dreptului de liberă dispunere, comitetul executiv lărgit al Partidului Naţional Român anunţa că naţiunea română doreşte să-l aplice în viaţă. Declaraţia din 12 octombrie este o declaraţie politică generală, de principii, în care regăsim principalele componente ale conceptului european: libertatea naţiunii, secesiunea politică de Ungaria, asumarea suveranităţii naţiunii în teritoriul său naţional, plebiscitul. Destinaţia actului - parlamentul maghiar - relevă că este mai degrabă o declaraţie de independenţă şi de secesiune a naţiunii române din Ungaria ce anunţa intenţia de a dispune liber de aici înainte de soarta sa.

În ansamblul procesului de autodeterminare ea nu poate fi înţeleasă fără actul din 31 octombrie 1918 care anunţa formarea Consiliului Naţional Român ca, organ al suveranităţii naţionale, constituit din reprezentanţii principalelor forţe politice ale naţiunii. Declaraţia din 12 octombrie se completează organic cu nota ultimativă a C.N.R. adresată guvernului maghiar de la Budapesta prin care se comunică trecerea în suveranitatea naţiunii a teritoriului său naţional, respectiv comitatele Torontal, Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Sătmar, Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Solnoc-Dăbâca, Sălaj, Cluj, Mureş, Turda, Turda-Arieş, Alba Inferioară, Târnava Mică, Târnava Mare, Hunedoara, Sibiu, Braşov, Făgăraş, Trei Scaune, Odorhei şi Ciuc precum şi părţile româneşti din comitatele Birchiş, Cenad şi Ugocea.

Declaraţia de independenţă din 12 octombrie se întregeşte cu actele ulterioare, nota ultimativă adresată guvernului maghiar, respectiv manifestul „Către popoarele lumii”. Ele completează şi articulează fiecare cu câte o componentă esenţială a teoriei şi practicii autodeterminării. Autodeterminarea nu s-a realizat printr-un act de violenţă ci prin exprimarea voinţei naţionale într-un proces complex întins pe o durată mai lungă, ce şi-a asociat, în final, plebiscitul ca act de exprimare a voinţei colective şi în acord cu pretenţiile civilizaţiei universale. Declaraţia de la Oradea ce reaminteşte ideea de autodeterminare împărtăşită de Bărnuţiu la 1848, reprezintă o primă etapă în procesul de autodeterminare în care s-a enunţat independenţa naţiunii şi separarea sa politică.


Preluarea puterii de către Consiliul Naţional Român

Constituirea Consiliului Naţional Român soluţiona în mod practic suveranitatea naţiunii. Manifestul „Revoluţia a învins” care anunţa acest eveniment delega Consiliul naţional Român „ca unicul for care reprezintă voinţa poporului român şi se bazează pe libera hotărâre asigurată de curentul vremii şi de voinţa popoarelor libere...”. Era creat organismul politic chemat să traducă în viaţă decizia de autodeterminare, ce realiza unitatea necesară a principalelor forţe politice româneşti şi care s-a fixat programatic pe temeiurile juridice ale dreptului la autodeterminare.

Instituţia este caracteristică acestei etape a procesului de formare a statelor naţionale din centrul şi răsăritul Europei la sfârşitul primului război mondial, constituind o fază a tranziţiei de la imperiu la statul naţional în procesul de reorganizare politică a zonei. O găsim la toate naţionalităţile din fostul imperiu, la soldaţii din armata imperială organizaţi pe baze naţionale în procesul descompunerii acesteia, la emigraţiile politice ale naţiunilor din Europa central­ orientală care acţionau în Occident.

Organizate în baza dreptului la autodeterminare, ca o replică dată principiului dinastic de pe poziţiile principiului de naţionalitate, consiliile au inaugurat procesul de structurare politică pe baze naţionale constituind nucleul unei viitoare organizări statale. În vidul de putere creat, consiliile s-au substituit vechii organizări politice asumându-şi valoarea unor organe ale puterii de stat la naţiunile lipsite până acum de instituţii statale naţionale.

Crearea Consiliului Naţional Român soluţiona problema puterii politice a naţiunii. Se completa decizia din 12 octombrie prin organizarea politică a naţiunii, extrem de importantă în condiţiile absenţei instituţiilor politice proprii pentru naţionalităţi în vechiul imperiu. Consiliile naţionale locale organizate pe întregul cuprins la Transilvaniei, în localităţi româneşti sau cu populaţie mixtă, într-o ierarhie riguros precizată, sunt organe ale puterii româneşti ce înlătură sau subordonează vechea administraţie sau celelalte instituţii statale. Constituirea lor s­a făcut în cadrul adunărilor publice cu participarea majorităţii populaţiei, aderând de la început la principiile politice anunţate de C.N.R.

S-a constituit, într-un interval relativ scurt, practic în cursul lunii noiembrie, un sistem politic românesc ce încorporează în vidul de putere creat, atributele unor organizări statale şi care realizează transferul de suveranitate în favoarea naţiunii române, soluţionând în acest mod chestiunea puterii, a organizării politice a naţiunii.

În condiţiile dezorganizării cauzate de război în toate compartimentele vieţii sociale, consiliile au asigurat bunul mers al vieţii, aprovizionarea, comunicaţiile, siguranţa vieţii şi bunurilor cetăţenilor indiferent de naţionalitate. Ele au potolit violenţele, au înăbuşit manifestările anarhice lansând numeroase apeluri în acest sens. În 2 şi 6 noiembrie a fost difuzat Apelul Consiliului Naţional Român şi manifestul „Către naţiunea română” prin care CNR inaugurează primele măsuri în sensul exercitării suveranităţii.


Tratativele cu reprezentanţii Consiliului Naţional Maghiar

Transferul de suveranitate realizat prin plebiscitul spontan al populaţiei româneşti care a constituit organisme politice în toate zonele Transilvaniei, ridică fireasca întrebare privind utilitatea notei ultimative din 10 noiembrie adresată guvernului maghiar de către Consiliul Naţional Român. Ea se înscrie în concepţia autodeterminării, precizând teritoriul în care se exercită suveranitatea naţiunii şi decizia de a exercita oficial puterea în teritoriul naţional în temeiul dreptului de liberă dispunere, solicitând recunoaşterea oficială de către Consiliul Naţional Maghiar a acestei realităţi.

Actul reprezintă formal trecerea la exercitarea puterii naţiunii în teritoriul în care reprezintă majoritatea. Era proclamarea oficială a suveranităţii asupra teritoriului naţional necesară în spiritul autodeterminării, a cărei concretizare a lipsit în declaraţia din 12 octombrie, acţiune ce punea de acord realitatea politică din teritoriu cu deţinătorul puterii efective. Ea reprezintă o etapă necesară în procesul de aplicare în practică a dreptului la autodeterminare punând de acord puterea politică din teritoriul naţiunii cu voinţa exprimată spontan de populaţia românească în adunările de constituire a consiliilor naţionale.

În acelaşi context, CNR se angaja să respecte principiile wilsoniene „faţă de celelalte popoare aflătoare pe teritoriul din chestiune”. În esenţă CNR a înţeles să realizeze un transfer paşnic de putere, să evite conflictul militar sau violenţele şi a acţionat în acest sens prin nota ultimativă.

Tratativele purtate la Arad între reprezentanţii Consiliului Naţional Român şi cei ai Consiliului Naţional Maghiar au evidenţiat două modalităţi de interpretare a dreptului de autodeterminare. Refuzând să accepte propunerile româneşti, delegaţia maghiară condusă de Oszkar Jaszi vorbea de „stabilirea ordinii provizorii până ce conferinţa generală de pace va hotărî asupra litigiilor”, recunoscând organismele politice româneşti ca expresie a dreptului de liberă dispunere numai în graniţele fostei Ungarii şi sub autoritatea guvernului de la Budapesta.

Răspunsurile Consiliului Naţional Român la propunerile delegaţiei maghiare invocă suveranitatea deplină a românilor în teritoriul naţional ca expresie a independenţei politice a naţiunii, angajându-se că „faţă de celelalte popoare locuitoare pe acest teritoriu va respecta principiile wilsoniene şi este gata să asigure pentru fiecare popor condiţiile liberei dezvoltări naţionale”. Este un principiu politic ce decurgea din doctrina wilsoniană, asumat ca un principiu de guvernare pentru noua putere.


Manifestul „Către popoarele lumii”

Manifestul acesta din 18 noiembrie 1918 precizează principiile politice pe temeiul cărora înţelege să-şi exercite naţiunea română suveranitatea în noul stat românesc. Toate actele româneşti de după 10 noiembrie denumesc Transilvania ca un stat independent românesc. Manifestul se adresează opiniei publice internaţionale spre a legitima concepţia politică a naţiunii şi a o sprijini în realizarea sa efectivă.

Enunţând principiile politice pe care naţiunea română să le pună la temelia noului stat rezultat din prăbuşirea monarhiei, manifestul declară: „Pe teritoriul său strămoşesc naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor deplină libertate naţională şi organizarea în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiul democraţiei care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti”. Prin conţinutul său, manifestul este un veritabil preambul al discursului lui Goldiş de la 1 decembrie şi al rezoluţiei marii adunări naţionale, cel puţin prin câteva teme: afirmarea dorinţei de unire cu ansamblul naţiunii române, îmbinarea principiului de naţionalitate cu principiul superior al umanităţii, al păcii generale şi, prin asocierea valorilor democraţiei universale la opera politică propusă, realizează îmbinarea principiului de naţionalitate cu principiul libertăţii individuale, al drepturilor omului şi cetăţeanului.

Manifestul încheie prima etapă în procesul de autodeterminare al cărei bilanţ poate fi rezumat astfel: naţiunea română şi-a dobândit independenţa, a proclamat despărţirea de statul maghiar în care au plasat-o împrejurările istoriei, şi-a realizat propria organizare politică exercitând suveranitatea în teritoriul său naţional potrivit principiilor care au triumfat în lume prin victoria aliaţilor, principiile civilizaţiei şi democraţiei, ale egalităţii naţiunilor, pentru triumful umanităţii şi păcii generale.


Adunarea de la Alba Iulia

Problema caracterului plebiscitar al adunării

Până acum discursul politic românesc a constituit o negaţie, negaţia unei alcătuiri politice anacronice, contrară principiului de naţionalitate, ce aminteşte de negaţia bărnuţiană de la 1848, respingerea uniunii Transilvaniei cu Ungaria.

Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor a însemnat o afirmaţie, aceea a unirii Transilvaniei cu România ca expresie a voinţei naţionale exprimate plebiscitar. Se împlinea şi ultima componentă a concepţiei autodeterminării - plebiscitul - consacrat pe plan internaţional ca „o regulă normativă şi constituţională”, expresie a „sufragiului universal în domeniul internaţional”.
În practica politică a vremii, voinţa colectivă a naţiunii române s-a exprimat sub forma plebiscitului spontan, de fiecare zi, care reprezenta cel mai bine voinţa colectivă. Acest plebiscit spontan manifestat în adunările de constituire a consiliilor naţionale, de alegere sau desemnare a delegaţiilor la adunarea naţională de la Alba Iulia, în chiar formula adunării naţionale la care au recurs liderii, făcea inutil plebiscitul organizat, prescris, sub auspiciile organismelor internaţionale aşa cum s-a realizat în alte zone la sfârşitul primului război mondial.

Exprimarea voinţei colective în acord cu realitatea etno-demografică s-a făcut în această manieră, în manifestările cotidiene din toamna anului 1918, eliminând orice îndoială pentru comunitatea internaţională. Apelul la soluţia adunării naţionale, ca expresie a voinţei naţiunii, venea în prelungirea tradiţiei politicii româneşti din Transilvania, consacrată pentru momentele cruciale din viaţa naţiunii, originată în practica soboarelor bisericeşti şi verificată la 1848.

Împlinind exprimarea plebiscitară, adunarea de la Alba-Iulia încheie o procedură necesară şi esenţială a dreptului la autodeterminare denumită în dreptul internaţional forma pasivă a principiului de naţionalitate ce recunoştea unei fracţiuni de naţiune dreptul de a se alipi la o colectivitate de acelaşi caracter naţional, în cazul românilor din Transilvania la naţiunea-mamă, în cadrele statului naţional şi independent.

Principiile democraţiei enunţate de Consiliul Naţional Român au fost riguros aplicate în practica plebiscitară, inclusiv votul universal, pe baza căruia s-au ales delegaţii circumscripţiilor electorale la adunare. Credenţionalele, adeziunile sau scrisorile adresate adunării au exprimat convingător, fără echivoc, voinţa de unire a Transilvaniei cu România şi de democratizare a statului.

Convocarea adunării

S-a făcut pentru data de 1 decembrie 1918 în numele ideii de dreptate, al civilizaţiei universale ce presupunea condiţiile egale de dezvoltare pentru toate naţiunile şi dreptul de a dispune liber de soarta lor. Participarea la adunare a fost o formă de exprimare a acestui plebiscit spontan nu numai prin delegaţii sosiţi din 25 de comitate, reprezentând 130 de circumscripţii electorale şi toate categoriile sociale sau profesionale ale neamului, instituţiile şi societăţile naţionale dar şi prin numărul extraordinar al delegaţilor neoficiali sosiţi la Alba Iulia, prin miile de adrese de adeziune, cu sute de mii de semnături.

Afirmaţia ce o constituia unirea Transilvaniei cu România a fost rostită în, toate actele adunării de la 1 decembrie 1918 dar prin caracterul lor de sinteză, discursul 1ui Vasile Goldiş şi rezoluţia adunării naţionale încununează practic libera dispunere a naţiunii române din Transilvania şi proclamă unirea sa cu România.

Adunarea punea capăt existenţei de-sine-stătătoare a organismelor politice româneşti constituite în luna noiembrie în Transilvania, exprimând voinţa românilor de unire. Consiliul Naţional Român îşi depunea în faţa adunării mandatul lăsând în seama acesteia misiunea de a decide soarta viitoare a naţiunii.

Afirmaţia ce o rosteşte adunarea naţională de la Alba Iulia a fost aceea a unirii Transilvaniei cu România pentru care pledează toate actele din 1 decembrie , fără nici o excepţie, şi toate adeziunile sosite pe adresa adunării din toate regiunile Transilvaniei. O justificau - potrivit versiunii din aceste documente - istoria neamului, civilizaţia umană, raţiunile economice, politice, culturale, ale democraţiei şi, nu în ultimul rând, unitatea şi omogenitatea naţiunii, realitatea etno­demografică.

Discursul lui Vasile Goldiş

Discursul lui Goldiş dă expresie acestui mesaj cu o rară forţă de evocare şi persuasiune, cu solemnitatea cuvenită şi mai ales cu o deosebită încărcătură ideatică în care regăsim tot ce a expus gândirea politică românească până la el dar şi puterea de anticipare a vizionarului democrat ce a moştenit de la ideologia paşoptistă imperativul îmbinării democraţiei politice cu cea socială într-un ideal superior de umanitate clădit pe ideile de libertate, dreptate şi egalitate. Privind retrospectiv concepţia politică ce a guvernat actul de la 1 decembrie , remarcăm faptul că ea reprezintă o sinteză a libertăţii individuale şi libertăţii naţionale, a liberalismului cu principiul de naţionalitate şi valorile democraţiei sociale, în numele idealului superior de umanitate şi pace generală la care aspira civilizaţia umană.

Incursiunea istorică de o rară forţă de evocare ce sublinia constantele istoriei româneşti nu a fost un argument ci o explicaţie. La Alba Iulia românii nu au recurs la dreptul istoric cum nu au făcut-o nici până acum, în secolul al XIX-lea. Dreptul istoric era al foştilor opresori, al cuceririi şi al forţei. De partea românilor a stat dreptul de liberă dispunere întemeiat pe majoritatea românească a Transilvaniei. În opinia lui Vasile Goldiş, unirea apare ca o necesitate a dreptului, a nevoii de desăvârşire a civilizaţiei şi a idealului peren de umanitate. Acest ideal de umanitate şi civilizaţia reclama „sinteza libertăţii sociale şi a celei naţionale într-o unire superioară a societăţii omeneşti”.

Războiul care s-a făcut pentru eliberarea naţiunilor reclama o nouă ordine internaţională în care să fie asigurată dezvoltarea plenară, în deplină egalitate şi liberate a indivizilor şi a comunităţilor naţionale pentru ca, astfel, spunea Goldiş „între egale drepturi şi condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi chemată să reprezinte o concepţiune superioară pe scara civilizaţiunii şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ”.

Unirea era o necesitate izvorâtă din idealul superior de umanitate şi pace generală. Pentru aceasta au luptat românii în primul război mondial exercitându-şi misiunea istorică încredinţată de Occidentul latin, de a fi santinelă a democraţiei la gurile Dunării şi în Carpaţi, acolo unde Occidentul se întâlneşte cu Orientul într-o civilizaţie de sinteză. Naţiunea română s-a eliberat din robie şi prima sa manifestare de liberate o constituia unirea cu România deoarece, spunea Goldiş, „libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea cu Ţara Românească”.

Unirea o justifica unitatea teritoriului, „cea mai ideală unitate economică”, o reclama o concepţie de viaţă superioară ce a triumfat prin victoria aliaţilor în războiul purtat pentru civilizaţie. Această concepţie superioară impusă de spiritul veacului „este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiei nivelelor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni, este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într-o comuniune internaţională spre a împiedeca nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă”.

Principiile politice pe care le propune a sta la temelia noului erau: „să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri”, „să prăbuşim în noul stat orice privilegiu şi să statornicim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei întreagă”. În al treilea rând, spunea Goldiş, la temelia noului stat trebuiau să stea credinţa în naţiunea română şi în civilizaţia umană.

Discursul lui Iuliu Maniu

Discursul acesta întăreşte ideile lui Vasile Goldiş subliniind misiunea neamurilor de a contribui, „în mod propriu, conform însuşirilor lor politice specifice, la dezvoltarea civilizaţiei omeneşti”. El explicitează poate şi mai mult decât Goldiş, rezoluţia adunării motivând marile probleme pe care aceasta le enunţă şi dezvoltând principiile ce trebuiau să stea la baza viitorului stat.

Realizarea unirii românilor în numele principiului libertăţii umane reclama, în opinia lui Maniu, să se instituie în noul stat „libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor”, „ca fiecare om să aleagă liber limba şi credinţa în care vrea să trăiască atât în viaţa lui particulară cât şi în legătură cu viaţa de stat”. Maniu fixa la temelia statului român „colaborarea organică a tuturor păturilor sociale şi a tuturor cetăţenilor în serviciul statului român”. Propăşirea statului român era condiţionată de Maniu de deplina asigurare a unei depline libertăţi.

Integrarea plenară a ţărănimii în noul stat naţional presupunea în 1918 o reformă agrară radicală considerată esenţială pentru realizarea omogenităţii în comunitatea naţională printr-o nivelare justă a raporturilor şi a puterilor sociale. În egală măsură remarca şi necesitatea dezvoltării economice capitaliste, a industriei şi comerţului pentru corecta structură socială a naţiunii române ce nu corespundea atunci exigenţelor statului modern.

Ideile majore ale adunării

Adunarea decreta unirea românilor din Transilvania, Banat şi judeţele vestice cu România, ea a proclamat însă şi câteva mari idei ce au guvernat România interbelică: votul universal, deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare, egală îndreptăţire şi deplină libertate confesională pentru confesiunile din stat, instaurarea unui regim democratic, libertatea presei, de asociere şi întrunire, reformă agrară radicală, drepturi şi avantaje pentru muncitori aşa cum sunt legiferate în cele mai avansate state din Apus, viitorul congres de pace să asigure comuniunea naţiunilor libere în aşa fel ca dreptatea şi libertatea să fie recunoscute naţiunilor mari şi mici deopotrivă iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru reglementarea raporturilor internaţionale.

Concepţia politică manifestată cu ocazia formării statului unitar român, fondată pe o viziune organică despre stat - societate - naţiune - umanitate, a fost perfect compatibilă cu standardele universale, a fost concordantă aspiraţiilor general-umane de după război şi explică perfecta conlucrare dintre elită şi popor în tumultul evenimentelor, recunoaşterea internaţională a voinţei naţionale exprimate plebiscitar şi, nu în ultimul rând, progresul din România interbelică, prin care ideile generos afirmate în 1918 s-au transformat în instituţii.