Historia magistra vitae

1-roma
Cultura și știința

Sculptura

Arta statuară egipteană se caracterizează atât prin monumente de dimensiuni colosale supradimensionate (reprezentări de zei, faraoni, sau mari demnitari), cât și prin monumente de dimensiuni reduse, utilizate uneori ca amulete. Statuile faraonilor sau ale zeilor sunt reprezentate întotdeauna în picioare, cu picioarele strânse sau cu piciorul stâng avansat sau șezând pe un tron. Monumentele se caracterizează printr-un imobilism accentuat, o atitudine fixă, redând întotdeauna imaginea unui individ aflat în floarea vârstei, deci o imgine ideală a omului.

Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 98, relatează în detaliu regulile folosite de sculptorii și pictorii egipteni. Corpul omenesc era secționat în două jumătăți printr-o linie care pornea de la mijlocul frunții până la degetele picioarelor. Întregul corp uman era împărțit în 21 de părți pătrate (de la talpa picioarelor și până la nivelul pleoapelor), după care se adaugă încă 1/4 sau 1/3. Fiecare pătrat era sculptat în mod separat de către unul sau mai mulți artiști, după care avea loc asamblarea pătratelor. Desigur, existau și sculpturi executate de un singur artist, dintr-un bloc de piatră.

Se cuvine amintite între lucrările de excepție păstrate până în vremea noastră, Marele Sfinx de la Gizeh, datând din dinastia a IV-a ( cu o lungime de 73,50 m și o înălțime de 20 m); statuia lui Djoser din calcar pictat de la Saqqara din dinastia a III-a; statuia lui Kefren din diorit de la Gizeh, din dinastia a IV-a (înaltă de 1,68 m), toate păstrate la Muzeul Național din Cairo; celebrul Scrib din calcar policrom cu ochi încrustați, din dinastia a V-a ( piesă păstrată la Muzeul Luvru din Paris); statuia lui Seth al II-lea șezând având un altar pe genunchi (înălțime 1,69 m) de la Muzeul din Cairo etc.

Statuile particulare aparțin unor înalți demnitari din anturajul faraonului, unor doamne de la curtea acestuia. In același timp, mici statuete executate mai ales din lemn dovedesc o reală tendință în încercarea de reprezentare a oamenilor de rând în timpul lucrului.


Relieful

Relieful în arta egipteană a jucat un rol important prin valoarea sa narativ-istorică de reprezentare nu numai a unor ritualuri cultice, dar și a unor evenimente militare victorioase. Pe astfel de basoreliefuri chipul uman este redat convențional, cu bustul văzut din față, iar capul întors într-o parte spre a privi peste umăr. Abdomenul este vizibil doar trei sferturi, pe când picioarele sunt reprezentate din profil. Toate podoabele ce se aflau la gâtul personajelor erau privite din față.

Se cuvin amintite reliefurile de pe templurile din Abydos, sau reprezentările lui Djoser sculptate în calcar. Relieful rupestru de la Maghara, din Sinai reprezintă portretul lui Sa-Naakht, unul din urmașii lui Djoser. Desigur, după dinastia a V-a se constată o degradare a reliefului sub raport artistic. Deși cu o mai mare varietate tematică, cu un desen încă bine executat, relieful nu mai are profunzimea caracteristică epocii anterioare, el apare relativ plat.


Pictura

Pictorul egiptean nu cunoștea perspectiva. Personajele erau, în general pictate pe un strat subțire de ipsos. Culoarea sugera sensul desenului, de pildă un personaj pictat în roșu-cărămiziu era un personaj negativ și implicit un zeu al răului. Culoarea galbenă era o culoare fastă, verdele reprezenta vegetația, sănătatea; albastrul era culoarea cerului și implicit îl desemna pe zeul Amon, negrul reprezenta pământul pe zeul Osiris și pe zeul Anubis. De asemenea, negrul era culoarea folosită în pictarea mumiilor. Culoarea albă era culoarea coroanei Egiptului de Jos, pe care o purta faraonul.

Palatele regale, templele, erau acoperite în culorile cele mai vii, care s-au păstrat nealterate în decursul secolelor. Culorile folosite erau negrul de cărbune, alb de var, ocru roșu și galben, frită de faianță egipteană. Temele abordate erau fie cele oficiale redând elemente din ritualul cultic al templelor (deșteptarea zeului, spălarea, coafarea, fardarea zilnică a statuii și apoi îmbrăcarea a statui zeului) sau înfățișând faraonul care el însuși era considerat zeu(suirea pe tron , sărbătoarea de reîntinerire, de purificare etc), fie reprezentau scene din viața de familie (strânsul recoltei, creșterea vitelor etc).