Historia magistra vitae

b1
ECONOMIA

În antichitate agricultura era considerată cea mai sigură bază a bogăţiei unui stat. În istoria Greciei antice agricultorii au reprezentat clasa cea mai importantă a cetăţilor. În epoca homerică, puterea unui individ se măsura după mărimea pământurilor aflate în posesia sa.

Pentru greci idealul unei vieţi frumoase este viaţa pe care o are ţăranul proprietar al unei bucăţi de pământ pe care o exploatează el însuşi. Colonizarea făcută de-a lungul tuturor coastelor Mediteranei, în Italia, în Galia, în Spania, în Africa şi până în sudul Rusiei a urmărit, în primul rând, să găsească pământuri pentru surplusul lor de populaţie pe care solul Greciei, destul de arid şi de sărac, nu izbutea să-l hrănească.

ec-1

Xenofon aduce (în Economicul 5, 4-17) un imn închinat agriculturii. Pentru el cultivarea pământului nu numai că produce bunurile necesare existenţei, dar şi perfecţionează trupul şi sufletul celor care o practică formând cei mai buni cetăţeni şi cei mai buni soldaţi : Supunându-i la un efort pe cei care lucrează pământul cu braţele, ea le dă o forţă bărbătească, făcându-i să se scoale de dimineaţă şi silindu-i să meargă mult pe jos ... Pământul îi îndeamnă pe cultivatori şi să-şi apere ţara cu armele, căci recoltele pe care le dă el stau la îndemâna tuturor şi sunt la cheremul celui mai puternic ... Pământul, fiind o divinitate, este şi profesor de dreptate ... Agricultura ne învaţă şi să poruncim altuia, căci pentru a fi un bun agricultor trebuie să ştii să le insufli lucrătorilor obişnuinţa de a asculta fără împotrivire ... Pe bună dreptate a spus cineva că agricultura este mama şi doica celorlalte arte. Când lucrurile merg bine în agricultură, toate celelalte domenii înfloresc.

Dreptul de a deţine în proprietate pământul îl aveau numai cetăţenii. Metecii şi sclavii nu puteau deţine proprietăţi funciare. Regimul proprietăţii pământului din Grecia a variat mult în funcţie de regiuni şi de epoci. În epoca arhaică, pământul se afla în posesia marilor familii aristocratice (eupatrizii). Tensiunile sociale apărute în secolul al VII-lea î.Hr. sunt cauzate de intenţia celor bogaţi de a-şi mării proprietăţile în detrimentul proprietarilor mici şi mijlocii, dominaţi politic şi social.

În Atica, aproape toate domeniile mari ale eupatrizilor au cunoscut o fărâmiţare în secolul al VI-lea î.Hr.. Marea majoritate a cetăţenilor trăiesc pe pământul lor şi din pământul lor. Schimbările produse în economie şi în legislaţie retrag familiei proprietatea imobiliară, apoi pământul, spre profitul individului. Proprietatea familiei, la moartea tatălui, este acum împărţită între copii.

Reformele iniţiate de Solon, în 594, î.Hr., au căutat să stimuleze agricultura şi comerţul. Unii tirani au căutat să îi susţină pe micii proprietarii împroprietărindu-i cu loturi de pământ confiscate de la adversarii politici.

Xenofon (în Economicul) arată că existau două tipuri de proprietari de pământuri : cel care-şi cultivă pământul el însuşi (autourgos), ajutat cel mai adesea de câţiva sclavi, şi cel care se mulţumeşte să supravegheze munca câmpului pe proprietatea sa, aşa cum face Ischomachos, interlocutorul lui Socrate.

Odată cu dezvoltarea oraşelor îşi face apariţia un al treilea tip de proprietar funciar: cel care-şi duce viaţa numai la oraş şi care-şi încredinţează pământul unui administrator, cerându-i în schimb să-i aducă produsele în natură ori să-i dea echivalentul lor în bani. Este cazul şi al lui Pericle care, fiind ocupat cu conducerea Atenei nu putea să părăsească oraşul, îşi pune administratorul să vândă întreaga producţie a pământului său şi, cu banii pe care-i obţine astfel, suportă, de la o zi la alta, cheltuielile gospodăriei sale.

În secolul al V-lea î.Hr. marile proprietăţi cunosc o micşorare, dar nu dispar în totalitate. În general, agricultura este făcută acum de către mici proprietari ajutaţi, uneori, de către sclavi.

În Lacedemona, proprietatea funciară revenea cetăţenilor ce aveau drepturi depline. Fiecare spartiat avea în stăpânire un lot de pământ de întindere mijlocie (cleros) care este în principiu inalienabil. Acest lot era lucrat de hiloţi, fiindcă spartiaţii nu au voie să practice nici o altă meserie decât cea a armelor. Fiecare spartiat primeşte produsele cleros-ului său în natură, în principiu 70 de medimne de grâu pe an pentru el însuşi şi 12 pentru nevasta lui, ceea ce face în jur de 4.000 de kilograme cu totul, plus fructe – în special măsline şi struguri – în cantităţi corespunzătoare.

Sistemul cleros-ului n-a fost însă aplicat în chip coerent şi îmbogăţirea unor familii în detrimentul celor mai multe dintre celelalte n-a putut fi împiedicată, astfel încât proprietatea funciară în Laconia s-a concentrat repede în mâinile unui număr mic de cetăţeni care-şi măreau neîncetat moşiile.

În multe alte regiuni din lumea grecească, în Tesalia şi Beoţia, de pildă, regimul marii proprietăţi pare să fi fost predominant dintotdeauna; micii proprietari de felul lui Hesiod sunt puţini la număr şi au a se plânge deseori de cei mari, pe care ţăranul din Ascra îi numeşte regi.
Înainte de războiul peloponeziac, situaţia proprietarului rural în Atica pare să fi fost destul de bună, chiar când proprietatea sa era modestă. Cel puţin aşa ne fac să credem regretele care-l încearcă pe moş Strepsiade când se gândeşte la satul de unde a trebuit să plece din cauza conflictului.

Agricultura atică suferă grav în perioada războiului peloponesiac, când datorită planului lui Pericle regiunea era lăsată pradă incursiunilor duşmane, pentru a face din Atena şi Pireu o fortăreaţă de unde trierele puteau pleca să atace fără încetare coastele Peloponesului.

Au fost distruse toate culturile, cel mai mult a suferit viţa de vie şi măslinii, adică tocmai pentru principalele bogăţii ale ţării. Refacerea viile tăiate, a măslinilor distruşi a avut nevoie de timp îndelungat, căci trebuie să treacă peste 10 ani ca să înceapă să dea rod un măslin tânăr şi cu mult mai mult ca să ajungă el la randamentul maxim.

Culturile obişnuite erau: grâul, orzul, grâul de calitate proastă, pentru hrana vitelor, viţa de vie, măslinul, părul, rodia, mazărea, bobul şi ceapa.

În câmpiile din Mesogaia, din lunca Cefisului şi de la Eleusis sunt cultivate cu producţii bune cereale şi legume; Diacria este acoperită de vii frumoase; de-a lungul muntelui Parnes există multe păşuni şi multe desişuri. Pe înălţimi, stupii sunt plini de albine, iar livezile de măslini ce dau un ulei care se vinde pe aur se găsesc peste tot. În Creta se cultiva ceea ce i-a constituit bogăţia încă de la începuturile istoriei sale: smochinul, curmalul, gutuiul, inul, şofranul (folosit pentru vopsele), macul şi sesamul (pentru ulei), menta şi absintul.

Tehnica folosită în agricultură rămâne destul de rudimentară în epoca clasică. Dintre cereale nu se cultivă decât grâul şi orzul, ambele în cantităţi insuficiente. Atica trebuie să importe din Sicilia, din Egipt, din Tracia şi de pe ţărmurile Pontului Euxin cea mai mare parte a proviziilor ei de cereale.

Muncile câmpului se desfăşoară după semnele date de natură: aratul de toamnă începe la semnalul dat de strigătul cocorului, iar semănatul de primăvară de cel al cucului.

Arăturile se fac, în mod obişnuit, de trei ori: primăvara, vara şi toamna. Plugul, care nu s-a mai perfecţionat din timpul lui Hesiod, este tras de boi (care se întâlnesc destul de rar în Atica) sau de catâri; cu el nu se putea ara decât la mică adâncime şi munca trebuia să fie completată cu sapa şi cu hârleţul.

Treieratul grâului se făcea aşa cum se mai face şi astăzi pe unele câmpii din Grecia: se întind snopii pe o arie pavată, într-un loc unde suflă vântul şi apoi un atelaj de cai sau de catâri legaţi cu o funie lungă de un ţăruş situat în centrul ariei se învârte şi îi calcă în picioare. Grâul era apoi măcinat – de obicei femeile făceau treaba asta – într-o piuă cu ajutorul unui pisălog de lemn sau de piatră. Cu începere din secolul al IV-lea î.Hr., agronomii studiază asolamentul şi ameliorarea pământurilor: există preocuparea de a îmbunătăţi randamentul prin îngrăşăminte. Dar cercetările se fac în special în domeniul arboriculturii.

Măslinele sunt culese fie cu mâna, fie cu ajutorul unor trestii lungi şi flexibile din noiembrie până în februarie. După 15 zile de la cules sunt zdrobite într-o presă prevăzută cu un scoc sau cu un orificiu de scurgere pe fund, pentru a se putea evacua drojdia (amurge) care era apoi folosită ca îngrăşământ sau în prelucrarea lemnului şi a pieilor. Se mai folosea şi o adevărată râşniţă de ulei, formată din două pietre, una fixă şi cealaltă mobilă, care intrau una în alta. Pulpa era apoi pusă la teasc.

Viile sunt culese în septembrie şi octombrie în sunetul oboaielor care stimulau hărnicia lucrătorilor, după cum ritmau şi exerciţiile din gimnaziu. Teascul pentru vin era un cazan portabil de lemn, cu fundul uşor înclinat ca să se poată scurge lichidul printr-un scoc care ieşea în afară, în vasul aşezat dedesubt. Strugurii erau călcaţi în picioare, tot în sunetul oboiului, de nişte lucrători care se ţineau cu mâna de o bară ca să nu-şi piardă echilibrul.

Printre pomii fructiferi, cel mai obişnuit trebuie să fi fost smochinul. Aristofan (în Pacea, 571-579) arată că Trigeu evocă amintirea smochinelor proaspete şi a acelor calupi de smochine uscate care existau înainte de război.

Mierea albinelor este singurul îndulcitor cunoscut de antici. Stupii de pe Himetos produceau mierea cea mai preţuită şi cea mai scumpă. Acelaşi Trigeu îi spune lui Polemois (în Pacea, 253-254), care-şi pune miere atică în piuă: Pe tine te sfătuiesc să iei o altă miere. Asta costă patru oboli. Cruţă mierea atică.

Legumele pe care le consumă atenienii în secolul al V-lea î.Hr., şi care sunt socotite un lux, sunt aduse, cele mai multe, din ţinuturile vecine, din Beoţia şi din Megarida. Agricultorii din Atica reuşesc să cultive varză, linte, mazăre, ceapă şi usturoi; ei aclimatizează chiar şi cucurbitaceele din Egipt.

Florile se bucură de o atenţie deosebită fiind cultivate pentru ghirlandele şi coroanele care nu pot lipsi de la nici o sărbătoare, publică sau privată.

Clima foarte uscată a Greciei nu era favorabilă creşterii animalelor. În Atica, unde nu există păşuni grase, creşterea boilor şi a cailor nu merge bine, în schimb ea constituie una din marile resurse ale câmpiilor din Tesalia şi Beoţia. Măgarii şi catârii erau în schimb numeroşi, fiind folosiţi mai ales la transporturi. Asinul învârtea roţile morilor, catârul purta bagajele soldaţilor. Erau călăriţi sau înhămaţi la o căruţă sau o trăsurică. Laptele de măgăriţă era folosit ca băutură.

Laptele de vacă nu era consumat, vaca fiind crescută mai ales pentru reproducere, iar boul pentru diverse munci; animalele serveau şi pentru sacrificii în cursul unor ceremonii.

Creşterea păsărilor era puţin cunoscută. Grecii erau interesaţi de luptele de cocoşi; originar din Malaysia, cocoşul n-a ajuns decât târziu în Grecia, prin Persia.

Creşterea porcilor era foarte răspândită. Platon (în Republica 2, 373 c) spune că porcarii sunt necesari statului iar cei care voiau să se iniţieze în misterele de la Eleusis îşi procurau, probabil, fără greutate, contra sumei de trei drahme, purcelul de lapte de care aveau nevoie pentru ceremonia de la Faleron.

Animalele cele mai numeroase sunt oile şi caprele, crescute pentru laptele lor, care era utilizat în special pentru fabricarea brânzeturilor. În ţinuturile muntoase de la graniţă (eschatiai) erau adăpostite un mare număr de turme. Aristofan (în Norii , 71-72) arată cum Strepsiade îi spunea fiului său, de vârstă încă foarte fragedă: Când te faci mare, o să-ţi aduci caprele de pe muntele Phelleus întocmai ca şi tatăl tău, îmbrăcat într-o piele de capră.

Creşterea oilor era cea mai profitabilă pentru că, spre deosebire de capre, ele nu produceau numai lapte şi carne, ci şi lână, materie primă indispensabilă pentru confecţionarea îmbrăcăminţii. Turmele erau însă duşmanii fireşti ai ogoarelor cultivate, pe care le devastau de îndată ce scăpau de sub supravegherea păstorilor lor, iar unele cetăţi, din această cauză, au interzis creşterea caprelor.