Historia magistra vitae

b1
TIMP ȘI SPAȚIU

gr-01

Istoria Greciei clasice înscrie crearea orașelor-stat, înfruntarea dintre ele și lupta lor împotriva unor amenințărilor externe, sau formarea unor coaliții ale unor cetăți grecești împotriva altor coaliții grecești. Dezvoltarea acestor cetăți variază în timp, ceea ce explică faptul că Atena, Sparta, Teba etc. au putut deține supremația în epoci diferite. Nici una dintre aceste cetăți, chiar dacă a avut intenția, uneori realizată, de a-și impune superioritatea asupra altora, nu se poate lăuda că a fost în mod definitiv centrul țării.

Ce este o cetate? Astăzi este dificil de definit cetatea, însă grecii antici nu se înșelau. Pentru ei, era mai întâi o comunitate umană. Nu se vorbea despre Atena, ci despre atenieni. S-a observat că un anumit număr de criterii materiale caracterizau cetatea: existența așa-numitelor Acropole și Agora. Pentru Aristotel, ea s-a născut din unirea mai multor sate. Dar se poate estima că, pentru a putea vorbi despre cetate, este nevoie de un minimum de organizare politică (legi și supunerea totală a cetățeanului), o independență absolută, un anumit cult.

Relieful Greciei este una dintre cauze – nu singura însă – a acestei stări de fapt. Lanțurile muntoase au condiționat existența unor mici entități politice independente, care țineau la autonomia lor și se aflau destul de departe de ideea unui mare stat unificat sau chiar a unei federații întinse. Aveau totuși sentimentul de apartenență la o comunitate elenică: Elenii au același sânge. Vorbesc aceeași limbă, au aceiași zei, aceleași temple, aceleași sacrificii, aceleași moravuri, scria Herodot.

h-gr1
Harta Greciei antice

Până în mileniul al II-lea, pe țărmurile Mării Egee trăiau populații care vorbeau o limbă ce nu avea nimic comun cu greaca sau cu o limbă indo-europeană, dar care ajunseseră la un anumit grad de organizare. În secolul al VIII-lea, poemele homerice și inscripțiile arată că aceste regiuni sunt locuite de o populație care vorbește limba greacă și posedă o civilizație foarte diferită de cea cretană. S-a ajuns la concluzia că populațiile care au format poporul grec au sosit pe acest teritoriu în mileniul al II-lea. Ele au sosit în mai multe valuri, vorbind limbi diferite). Nu se știe prea bine cum au coabitat aceste populații. În Grecia continentală, nou-veniții s-au stabilit ca stăpâni. Este începutul epocii miceniene.

Istoria Greciei lasă deci impresia de lipsă de unitate, uneori chiar de confuzie. Spre deosebire de Roma, de cucerirea de către aceasta a Italiei și a imperiului, ea nu este punctată de câteva fapte importante pe care să se poată fonda o împărțire netă a perioadelor istoriei sale.

S-ar putea face istoria diverselor sisteme politice adoptate de cetăți. Dar pentru a trasa derularea cronologică a istoriei sale se preferă să se împartă timpul în funcție de perioadele care corespund marilor tendințe politice și artistice, bine caracterizate în fiecare dintre aceste perioade. Se va vorbi deci de epoca miceniană, de epoca lui Homer (sau geometrică), de epoca arhaică și de epoca clasică. Este de asemenea evident că nu ne putem limita la Grecia continentală, ignorând implantările grecilor în Asia Mică sau pe țărmurile Mării Mediterane.


h-gr1

Geografia Greciei antice

Istoria societății grecești s-a desfășurat într-unul din cele mai frumoase și atrăgătoare ținuturi din bazinul Mării Mediterane, în locul unde Europa, Africa și Asia se apropie cel mai mult una de alta. Acest ținut cuprindea: Grecia continentală și Grecia insulară.

Grecia continentală

Grecia continentală este în general muntoasă. Mărginită de țărmuri stâncoase, cu nenumărate golfuri, brăzdată de munți falnici, de văi înguste și închise, ea se împarte în Grecia de nord, Grecia de mijloc și Grecia de sud, fiecare dintre aceste părți având trăsăturile ei de relief și de climă.

Grecia de nord este despărțită de Macedonia prin masivul muntos al Olimpului (2985 m). Munții Pindului trec pe la mijloc și împart Grecia de nord în două regiuni: la vest Epirul, regiune muntoasă și aspră, acoperită de pășuni, iar la est Tesalia, câmpie mănoasă singura mai întinsă din întreaga Grecie continentală, prielnică agriculturii.

Grecia de mijloc se leagă de Grecia de nord prin singurul loc mai lesne de trecut, defileul Termopile, la sudul Tesaliei. Spinarea prelungită a Munților Pindului se lățește mai mult în părțile de apus ale Greciei de mijloc; odinioară aceste ținuturi erau cunoscute sub numele de Acarnania, Etolia și Locrida, regiuni sărace, aride și izolate de regiunile de răsărit, Focida (unde se găsea templul de la Delfi) și Beoția. Îndeosebi Beoția formează o regiune destul de atrăgătoare, prin pășunile ei renumite; aici s-a ridicat unul dintre cele mai vestite orașe ale grecilor, Teba.

Vecină cu Beoția, spre sud-est se întindea Atica, cu capitala ei Atena, o regiune cu relieful variat și cu câmpii mănoase. Coasta de sud a Aticii este crestată de golfuri prielnice navigației; aici s-au ridicat apoi porturi însemnate, ca, de pildă, Pireul.

Grecia de sud sau Peloponesul se leagă de Grecia de mijloc prin limba îngustă de pământ a istmului Corint. Spre apus de acest istm, se întinde, în forma unui gât de sticlă, golful Corint.

În mijlocul Peloponesului se găsește Arcadia, regiune muntoasă, cu văi acoperite de pășuni bogate, cu lacuri limpezi, cu munți cu vâr furile înzăpezite și cu locuitori aspri și dârzi. În jurul Arcadiei se găsesc: spre vest, Elida, cu localitatea Olimpia, renumită prin jocurile panelenice, spre nord, Ahaia, spre est, Argolida, regiune aridă cu străvechile ei orașe Argos și Micene, iar spre sud, regiunea fertilă Messenia, despărțită de Laconia prin munții prăpăstioși și sălbatici ai Taigetului (2407 m), cu câmpiile ei brăzdate de ramificații muntoase și cu renumitul oraș Sparta.

În general, pământul Greciei continentale este puțin fertil, cu excepția Tesaliei, Aticii, Messeniei și Laconiei. Clima, deși blândă, datorită influenței mărilor înconjurătoare, cu o vară lungă, caldă și secetoasă, cu puține ploi, care cad doar iarna, nu favorizează practicarea agriculturii, ci este mai prielnică pomiculturii și viticulturii.

Subsolul Greciei continentale cuprinde câteva zăcăminte de preț: marmură (Pentelic), fier (Beoția și Laconia) și argint (Laurion).

Grecia insulară

Numeroasele insule care înconjură Grecia continentală formează o adevărată punte de trecere spre Italia, Egipt și Asia Mică. Astfel, în Marea Ionică, mai importante sunt: Corcira și Itaca, în Marea Mediterană insula Creta, leagănul unei străvechi civilizații.

În Marea Egee, o mulțime de insule leagă Grecia continentală de Asia Mică. Pornind de la insula Eubeea, care se găsește despărțită de coastele Aticii și Beoției printr-o strâmtoare foarte îngustă, dăm de arhipelagul Cicladelor, dintre care cele mai importante insule sunt: Paros (renumită pentru marmură), Delos, Tasos (pentru aur) și apoi de arhipelagul Sporadelor. Urmând de aproape coasta apuseană a Asiei Mici, se înșiră insulele Chios, Lesbos și Lemnos.