Historia magistra vitae

b1
VIAȚA COTIDIANĂ

Simpozionul (συμπόσιον) este o petrecere în Grecia antică unde se consumau băuturi, fiind tradus ca banchet sau, mai exact, întrunire de băutori. Vechii greci iubeau mult veselia banchetelor ocazionate de sărbătorile de familie, de sărbătorile cetăţii sau de orice prilej vrednic care putea fi sărbătorit (diferite succese realizate în concursurile sportive sau poetice, sosirea sau plecarea unui prieten etc.). În realitate, orice masă cu invitaţi şi orice banchet al unei confrerii religioase sau al unei asociaţii oarecare (thiasos) era apanajul celor bogaţi.

Desfăşurarea unui simpozion (symposia) este cunoscută mai ales prin intermediul literaturii care ne-au parvenit peste timp : Banchetul lui Platon şi al lui Xenofon şi, mult mai târziu, Discuţiile la masă (Symposiaca) ale lui Plutarh şi Deipnosophistai de Athenaios.

Simpozionul comportă două faze distincte şi succesive: la început, are loc domolirea foamei, în cursul mesei propriu-zise cînd se mănâncă fără prea multă ceremonie şi se bea; a doua parte (de la care vine numele de symposion) are o durată de obicei mult mai mare, timp în care se consumă multă băutură, vin mai ales, şi se petrec tot felul de distracţii la care participau toţi şi care au cunoscut o varietate de-a lungul timpului : conversaţii, jocuri de societate, katabbos, audiţii muzicale, acrobaţi, spectacole de dans etc.

Însă n-ar trebui să se creadă că din prima parte lipsea cu totul băutura, iar din a doua, alimentele solide: ştim, dimpotrivă, că musafirii puteau cere de băut în timp ce mâncau, dacă doreau, iar ulterior, în decursul simpozionului propriu-zis, ei continuau adesea să ronţăie dulciuri (tragemata) ca să-şi stârnească setea: fructe uscate sau proaspete, prăjituri, bobi sau mazăre prăjită etc.

La Atena, ca şi la syssitiile spartiate, nu participau la aceste mese decât bărbaţii, fapt care confirmă caracterul societăţii greceşti dominat de aceştia. Femeile libere, sau cetăţene, au fost excluse cu străşnicie din aceste banchetele greceşti, precum şi din viaţa politică. Nu sunt semnalate dovezi ale prezenţei lor nici la banchetele nupţiale, nici la cele funebre, acestea fiind sfere de care femeile în mod tradiţional foarte legate. În schimb, îşi fac simţită prezenţa cu ocazia anumitor sărbători religioase, nişte banchete rezervate sexului lor, de exemplu, la Atena, de Tesmoforii.

Femeile aveau acces la banchete în partea a doua a întrunirilor doar în calitate de muzicante, dansatoare sau curtezane pentru a-i servi pe bărbaţi şi pentru a-i distra. Diotima, străina din Mantineea, care apare în Banchetul lui Platon nu figurează printre invitaţi. Socrate se mulţumeşte să relateze vorbele pe care pretinde că le-a auzit de la ea şi care, în ciuda acestei ficţiuni literare, nu sunt, desigur, decât o expunere a propriilor sale idei, sau, mai degrabă, a ideilor celui care a scris dialogul, Platon.

Organizarea banchetelor era pusă la cale de mai mulţi prieteni sau membrii unui singur grup (hetairia) care hotărau ca petrecerile să aibă loc pe rând la câte unul din ei, fiecare contribuind cu mâncare şi băutură (eranos). Însă, de regulă, un banchet era organizat de o persoană destul de bogată pentru a suporta singură toate cheltuielile cerute de un asemenea eveniment. Invitaţiile la banchet erau de multe ori improvizate în urma întâlnirilor cu prietenii în Agora sau pe stradă. Aceştia veneau, de multe ori, însoţiţi de prieteni care nu au fost invitaţi de organizator. Pe lângă aceştia mai veneau şi paraziţii, de care râdeau în operele lor poeţii comici, care atunci cînd aflau că exista ocazia de a mânca şi de a bea pe săturate, se invitau de la sine, fără acest lucru să-l supere pe stăpânului casei.

Odată ajunşi la locul banchetului, oaspeţii se descălţau, iar după ce sclavii le spălau picioarele intrau în sala banchetului unde erau încununaţi cu ghirlande de frunze sau de flori, iar pe piept îşi puneau nişte podoabe (hypothymides). Imaginile de pe vasele pictate şi pe basoreliefurile care înfăţişează scene de banchet arată că masa se servea invitaţilor ce stăteau culcaţi, sau mai exact, cu picioarele întinse pe un pat, dar cu trunchiul drept sau înclinat uşor, sprijinit pe perne şi pe suluri. De obicei, pe acelaşi pat se întindeau doi meseni, uneori chiar trei. Oaspeţii de onoare avea locul rezervat lângă stăpânul casei, care uneori indica el însuşi fiecărui oaspete ce loc să ocupe.

Mesele sunt mici şi portabile, pătrate sau dreptunghiulare, unele fiind rotunde cu trei picioare. Puteau să fie una pentru fiecare parte sau câte una de fiecare participant la banchet. Pe ele sclavii puneau mâncarea porţionată pe farfurii sau în vase.

Odată instalaţi la masă mesenilor li se ofereau, de către sclavi, ibrice şi lighene, ca să se spele pe mâini (chernips), obicei impus de faptul că mai multe feluri de mâncare trebuiau să fie servite cu degetele. Deoarece nu existau şervete, mâinile se ştergeau cu cocoloaşe din miez de pâine care erau aruncate, ulterior, împreună cu oasele şi cu celelalte resturi, la câinii din casă, care circulau liberi în sala de banchet. De asemenea, se ştergeau şi de hainele cu care erau îmbrăcaţi.

Masa debuta adesea printr-un fel de aperitiv (prapoma) care era de fapt o cupă de vin parfumat cu mirodenii care trecea printre meseni din mână în mână şi din care se bea puţin înainte de servirea mâncărurilor. Oaspeţii care n-au fost invitaţi la masă, decât la simpozionul propriu-zis, pot veni după sfârşitul cinei.

Simpozionul începe cu libaţiile obişnuite în cinstea zeilor, mai ales în onoarea lui Dionysos, cel care a dăruit oamenilor vinul. Libaţia se face bând o cantitate mică de vin curat şi vărsând câteva picături din el, în timp era invocat numele zeului căruia, apoi, i se cânta un imn.

Este ales conducătorul banchetului (symposiarchos), adesea prin tragere la sorţi cu ajutorul zarurilor, care avea sarcina să stabilească proporţiile amestecului de vin şi de apă care urmează să fie făcut în crater şi să impună fiecărui mesean câte cupe trebuie să bea. Cel care nu dorea să bea trebuia să plece, iar cel care nu respecta ordinele date de symposiarchos era supus la executarea unor pedepse hazlii, cum ar fi, de pildă, să danseze gol sau să înconjoare sala banchetului de trei ori ducând-o în braţe pe cântăreaţa la oboi. Se obişnuieşte să se bea rând pe rând în sănătatea tuturor participanţilor.

Atmosfera banchetului este dirijată o ordine separată şi străină de regulile societăţii greceşti. Aici se realizează o eliberarea rituală de inhibiţii, obţinută prin consumul de vin care se făcea după reguli ce urmăreau să menţină un echilibru între ordine şi dezordine. Controlul amestecului vinurilor, invitaţi care cântau sau vorbeau pe rând, închinarea fiecărei cupe de vin băută sunt manifestări ale unor astfel de reguli. Poetul comic Eubulos spune (în Athenaios, 3, 36): Numai trei cupe amestec pentru cei cuminţi: una pentru sănătate, pe care ei o beau la început; a doua pentru dragoste şi pentru plăcere; a treia pentru somn; după ce le-au băut pe acestea, oaspeţii cuminţi plecau acasă. Cea de-a patra nu mai este a noastră, ci a obrăzniciei; a cincea este a gâlcevii; a şasea a orgiei; a şaptea a ochilor încercănaţi; a opta a judecătorului; a noua a furiei; a zecea a nebuniei şi a aruncatului cu scaunele.

Simpozioanele se încheiau de cele mai multe ori cu o beţie generală, vasele pictate redându-i uneori pe participanţii foarte beţi părăsind petrecerea sprijiniţi cu greu de femei. La plecare de la petrecere mulţi dintre petrecăreţii beţi, împodobiţi cu ghirlande, dansează adesea pe străzi aproape goi şi au un comportament agresiv faţă de trecători manifestat prin insulte, acte de violenţă şi de vandalism. Aceste comportamente au dus la apariţia unor legi represive. De exemplu, la Mitilene au fost reglementate pedepse duble dacă legea a fost încălcată în stare de ebrietate, iar la Atena, Solon a introdus un delict public care se referea la actele comise în scopul dezonorării victimei. În alte polisuri s-a reglementat prin lege vârsta la care tinerilor le era permis să consume alcool.

Banchetul lui Platon începe cu Socrate care merge la simpozionul organizat de poetul Agathon, ce îşi sărbătorea victoria obţinută într-un concurs de tragedie, îndreptându-se bine spălat, cu sandale în picioare, lucruri care nu-i stăteau în obicei. Pe drum, Socrate se întâlneşte cu un prieten, Aristodemos, pe care îl cheamă la banchet din proprie iniţiativă, fără ca acesta să fi fost invitat de Agathon. Deoarece Socrate întârzie la cină primul care soseşte este Aristodemos. Agathon îl invită pe dată şi trimite un servitor să-l aducă pe Socrate, apoi îl aşează pe Aristodemos pe patul pe care este deja instalat medicul Erysimachos, după care un sclav îi aduce apă să se spele pe mâini. Agathon dă ordin să fie aduse mâncărurile fără să-l mai aştepte pe Socrate, care soseşte în sfârşit când masa e în toi.

Apoi, după ce Socrate s-a instalat pe pat (ocupând locul de onoare lângă Agathon) şi a mâncat, iar ceilalţi au făcut la fel, au adus cu toţii libaţii, au cântat imnul zeului (Dionysos) şi au împlinit celelalte rituri, după obicei. Pe urmă se apucară de băut.

Deoarece unii dintre invitaţi erau obosiţi fiindcă au participat,cu o seară înainte la o altă petrecere unde consumaseră mult vin, s-a ajuns la un acord ca ,,în loc să folosească această întrunire pentru a se îmbăta, să fixeze ca regulă pentru băut simpla plăcere, eliminându-se obligaţia pe care un simposiarh putea să o fixeze fiecăruia câte cupe de vin trebuie să bea. Această stare de oboseală îi determină să scape la propunerea lui Eryximachos de cântăreaţa la oboi care tocmai intrase (să-şi cânte singură, spune el, sau, dacă vrea, să cânte pentru femeile din casă!) şi să petreacă timpul cât stau împreună discutând despre un subiect dinainte stabilit.

Urmează propunerea lui Fedru ca temă de discuţie, elogiul dragostei. Sunt înşirate discursurile lui Fedru, al lui Pausanias, al lui Eryximachos (căruia poetul Aristofan îi cedează locul fiind deranjat de un sughiţ persistent, fapt care-i atrage din partea medicului o prescripţie privind feluritele mijloace de a scăpa de sughiţ), apoi cel al lui Aristofan (căruia îi trecuse sughiţul), pe urmă, după un interludiu, al lui Agathon. La final, ia cuvântul Socrate, care dialoghează mai întâi cu Agathon, după metoda lui obişnuită, iar apoi expune propriile sale idei despre subiect, sau, mai bine zis, ideile lui Platon, punându-le în gura preotesei Diotima.

Tocmai când şi-a încheiat Socrate discursul că deodată cineva a izbit în poarta de la curte, de unde venea o mare larmă, făcută pare-se de nişte petrecăreţi. Împreună cu o cântăreaţă la oboi a cărei voce se putea auzi. Sclavii se duc să vadă la porunca lui Agathon ce se întâmplă : Atunci s-a auzit neîntârziat, în curte, vocea lui Alcibiade, complet beat, care striga cât îl ţinea gura să i se spună unde e Agathon şi să fie dus la el. A fost condus deci la meseni, sprijinit de cântăreaţa la oboi şi de unii dintre tovarăşii săi. Iată-l ajuns pe pragul sălii, cu un fel de cunună stufoasă din frunze de iederă şi din viorele pe cap şi eu un foarte mare număr de bentiţe : «Bună seara, domnii mei, zise el. Primiţi să bea cu voi un om beat – beat criţă, pe cuvânt ? Sau trebuie s-o ştergem de-aici, după ce-l vom acoperi măcar cu aceste ghirlande pe Agathon, de dragul căruia am venit de fapt ?»

Alcibiade este invitat să intre şi vine să se-aşeze pe patul stăpânului casei, între acesta şi Socrate, pe care la început nu-l recunoaşte. Agathon le porunceşte sclavilor să-l desculţe. Bine dispus, Alcibiade proclamă că toţi trebuie să bea şi se numeşte singur simposiarh, investit de propria lui autoritate de beţiv. El cere o cupă mare de vin sau mai bine, spune el, acest psycter, un vas de o capacitate foarte mare (8 cotylai = 2 litri şi un sfert) folosit pentru răcirea lichidelor. El goleşte acest vas care a fost umplut cu vin, după care îl obligă şi pe Socrate să bea aceeaşi cantitate de vin. După aceea, rugat să vorbească, Alcibiade rosteşte celebrul său elogiu al lui Socrate : in vino veritas. Socrate doreşte să facă şi el elogiul lui Agathon şi-l roagă pe acesta să revină pe pat pe locul ocupat de Alcibiade, ca să fie din nou lângă el.

Deodată apare la poartă o nouă ceată de cheflii şi, găsind-o deschisă fiindcă tocmai ieşea cineva, dau năvala până la noi şi se instalează pe paturi. O hărmălaie generală s-a produs atunci în sală şi, pierzându-se orice rânduială, toţi au fost siliţi să bea vin fără nici o socoteală.

Obosiţi, unii dintre participanţii la simpozion pleacă, alţii adorm. Agathon, Socrate şi Aristofan sunt ultimii care rămân să bea şi să discute. Treptat, somnul îl cuprinde pe Aristofan şi, după el, pe Agathon. Rămas singur Socrate, care avea o rezistenţă extraordinară la băutură, se ridică şi plecă; el se îndreptă spre Liceu şi, după ce se spălă, îşi petrecu restul zilei întocmai cum ar fi făcut-o în orice altă împrejurare. Apoi, după ce şi-o petrecu în felul acesta, spre seară, se întoarse acasă ca să se odihnească. Aşa se încheie Banchetul lui Platon.

Banchetul lui Xenofon începe cu o mică introducere după care este prezentat Callias, fiul lui Hipponicos, care l-a dus la sărbătorile Marilor Panatenee pe tânărul Autolycos pe care-l preţuia şi care tocmai câştigase întrecerea la pankration. După ce s-au încheiat cursele de cai, Callias, împerună cu Autolycos, cu tatăl acestuia şi cu Nikeratos pleacă spre casa pe care-o avea la Pireu. Îi vede pe Socrate, Critobul, Antistene, Hermogene şi Charmide şi-i cheamă pe toţi, ca şi pe Autolycos cu tatăl său, să vină în seara aceea la cină, pentru a sărbători victoria la pankration a lui Autolycos.

La banchet, Autolycos, a cărui frumuseţe atrage toate privirile, este aşezat alături de tatăl său. Pe când invitaţii mâncau în linişte, Filip, bufonul parazit, bate la uşă cerând să fie lăsat la cină împreună cu sclavul său. Callias, bucuros că a venit cineva care să învioreze atmosfera, îl invită să ia loc: Vezi cât de serioşi sunt mesenii noştri; soseşti tocmai la timp ca să le descreţeşti frunţile.

Pentru că încercările lui Filip de a anima petrecerea nu dau nici un rezultat, el se opreşte din mâncat, îşi acoperă capul, se lungeşte pe pat şi se face că plânge, fapt care-i înduioşează asistenţa ce îi promit că vor râde de glumele sale dacă îşi reia cina.

Începe simpozionul propriu-zis de îndată ce s-au luat mesele şi toţi au făcut libaţii şi au cântat peanul. Pentru distracţia invitaţilor apare, probabil angajaţi de Callias, un măscărici din Siracuza, împreună cu trei tineri : o cântăreaţă la oboi, o dansatoare acrobată şi un băiat, foarte frumos, care cântă la liră şi dansează.

După ce se ascultă un concert de liră şi oboi, Callias vrea să ceară parfumuri, dar Socrate se împotriveşte spunând că parfumurile trebuie folosite doar de femei. Grecii utilizau des parfumurile pe care le găsim, în sălile de ospeţe şi în ginecee, în vase speciale pentru ars parfumuri thymiateria) ce erau folosite şi la ceremoniile religioase.

Urmează reprezentaţia dansatoarei care jonglează în cadenţă, pe muzica oboiului, cu 12 cercuri şi apoi execută nişte exerciţii primejdioase, trecând şi făcând tumbe printr-un cerc în care sunt înfipte săbii şi fiecare dintre numerele ei provoacă admiraţia musafirilor. Dansul realizat de băiat îl face pe Socrate să spună în glumă un elogiu al dansului sau mai degrabă al gimnasticii ritmice pe care ar dori şi el s-o practice în scopul de a-şi micşora burta care depăşeşte măsura potrivită şi a o aduce la proporţii mai cuminţi.

Apoi, este parodiată într-o formă grotescă, de către bufon, interpretarea celor doi dansatori. Socrate îi determină pe invitaţi să hotărască că vor fi moderaţi la băutură şi nu se vor îmbăta. După cântecul pe care băiatul îl interpretează acompaniindu-se la liră, Socrate provoacă o discuţie în care fiecare dintre invitaţi să arate care este virtutea sau meseria pe care o preţuieşte cel mai mult şi să demonstreze de ce crede că este superioară celorlalte. Schimbul de idei este însoţit de fraze glumeţe şi destul de lipsite de logică. Urmează un concurs de frumuseţe între Socrate şi Critobul care îi amuză pe meseni.

După puţin timp, unii dintre invitaţi propun pentru animarea petrecerii jocul de-a portretele, însă pentru că alţii nu sunt de acord se iscă o ceartă. Socrate reuşeşte să-i împace cântându-le un cântec. Atunci când dansatoarea îşi pregătea realizarea unui nou număr de acrobaţie pe o roată de olar, Socrate îi cere siracuzanului să scoată din spectacol momentele care erau considerate periculoase pentru realizatorul ei. După ce acesta iese afară împreună cu trupa sa pentru a face pregătirile necesare, invitaţii deschid discuţia despre dragoste. Acest subiect se află, de fapt, în centrul atât al Banchetului lui Xenofon, cât şi al lui Platon. La încheierea acestei discuţii, tânărul Autolycos se retrage împreună cu tatăl său, iar se prezintă un fel de spectacol de mimică, în care dansatoarea şi dansatorul interpretează rolurile Ariadnei şi al lui Dionysos, pe muzica oboiului.

Acest spectacol graţios imprimă o exprimare destul de senzuală: Cei doi actori păreau nişte îndrăgostiţi nerăbdători să împlinească o pornire de dragoste pe care o simţeau de mult. Văzându-i cum se înlănţuie şi se îmbrăţişează de parcă ar fi fost pe punctul de a rămâne singuri, mesenii neînsuraţi jurară să se căsătorească curând, iar cei care erau deja însuraţi au sărit pe cai şi au plecat în galop la nevestele lor, ca să le ia în braţe. Socrate şi încă câţiva care rămăseseră cu el au plecat la plimbare cu Callias ca să-i întâlnească pe Autolycos şi pe tatăl lui. Aşa se termină acest banchet.

Xenofon reuşeşte să redea cu precizie caracteristicile obişnuite ale acestor vesele petreceri. Se cunoaşte că în cadrul banchetelor şi sărbătorilor religioase ale familiei şi ale cetăţii, grecii se exprimau în cântec folosindu-se de pregătirea muzicală dobândită în şcoli. La banchete lira trecea din mână în mână, iar uneori, luând o ramură de mirt sau de laur, fiecare pe rând recita câteva versuri pe care le acompania un vecin cântând la liră sau la flaut.