| Desfăşurarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia |
„Dr. Silviu Dragomir: Onorată adunare naţională ! Din partea Comitetului executiv al partidului naţional central a intrat o adresă. Vă rog să-mi daţi voie să o citesc. (Citeşte).
Comitetul executiv al partidului naţional român din Transilvania, Ungaria şi Bănat sosind era de liberă dispunere, îşi depune mandatul. Dat în 30 noiembrie. Gheorghe Pop de Băseşti. (Aclamaţiuni furtunoase). Propune ca adunarea naţională să ia cunoştinţă de depunerea mandatului comitetului naţional. Se primeşte.
Preşedintele dă cuvântul d-lui Vasile Goldiş, care rosteşte următoarea cuvântare:
Mărită Adunare Naţională !
Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o santinelă puternică în Carpaţii sud-estici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare de la miază-noapte şi răsărit, care ameninţau cultura umană creiată prin geniul latin, neamul românesc de la început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.
Bogată şi ferită la început, Dacia română în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, care orbite de strălucirea departe a Romei de aur se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită de această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.
Creangă tăiată de puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acopăr trunchiul vechi tracic şi infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.
Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de oarde barbare naţiunea română îşi pierde unitatea de stat, să fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde înapoierea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcă dispare de la suprafaţa conştiinţei umane. Dar când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea, care sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care-şi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela română a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane ea a opus virtute-ai legendară : statornica răbdare.
După lungi veacuri de ascunziş aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unei ţărişoare răzimate de Carpaţi şi spre Dunăre şi Nistru, dar trunchiul cu rădăcinile în munţii smulşi odinioară de la eroicii Daci rămâne bătut de soarta rea ... Fusese cuib de vârtejuri locul, unde se aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s-au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, care ne înconjurau de pretutindeni.
Micile ţărişoare care se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura dintre fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Leşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum Românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi avutul, ci şi sufletul şi credinţa.
Scut s-au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Cristos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progresului civilizaţiunei umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, Românii şi-au făurit titlul neperitor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştine a sufletului acestui popor, decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva paginilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatală n-a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic şi geniul scânteietor al Viteazului Mihaiu.
Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suseranitatea turcească, sufereau prădăciunile Leşilor şi Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor lifta blestemată din Fanar. Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui ştefan cel Mare îl răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură Muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăseserăm la vatra străbună, în Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume. Am fost lănţuiţi într-o robie trupească, economică şi sufletească, cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. încercarea desperată în 1784, de a scutura jugul, n-a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horea aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una dintre cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simeon Bărnuţiu în epocalul său discurs în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848 zicând : „Dacă nu-şi poate închipui cineva greutăţile, ce le sufereau Iudeii de la Faraoni să se uite la Faraonii din Ardeal”.
Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului, ce fusese odată Dacia română, a fost socotit străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secole din depărtatul Apus, de la dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşită, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam că înviam la libertate prin întocmirile create de lumea nouă, vechii noştri oprimatori s-au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronase, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendei ingratitudinii habsburgice. împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu Ţara Ungurească şi printr-un constituţionalism falş şi mincinos ne-au luat libertatea culturii, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut să ne apărăm.
Într-acestea priviam cu iubire duioasă la fraţii noştri de la răsărit, care începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţiră obârşia comună şi la razele luminei primite de la Apus conştiinţa naţională săvârşi la 1859 unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva paginilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 mai 1881 Carol de Hohenzollern aşeză pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.
Noi însă ne facem datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi credincioşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut, că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi va muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Oprimatorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm. A pornit opera de estirpare şi războiul mondial, care acum s-a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de Români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iară patria şi tronul au tărât în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători, patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis sbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au început ruinarea noastră economică, au aruncat în temniţi zeci de mii de Români, ni-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s-au conjurat împotriva noastră şi ne pregăteau mormântul.
Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitatea de fier îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşirea, omenirea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiţionată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională. Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre acestea state libertatea naţională era încătuşată. Războiul mondial s-a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel între egale drepturi şi condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţiune superioară pe scara civilizaţiunii şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor: războiul acesta este războiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenirii care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirii sale. Ideile acestea le-a copt istoria şi apostolul care le vesteşte este Wilson/Trăiască Wilson, ovaţii entuziaste şi îndelung repetate”.
Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s-au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiunii împotriva brutalităţii.
Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea româna din Ungaria, Banat şi Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea – aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă, teritoriul locuit de poporul român constituie cea mai ideală unitate economică, aproape autarchie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor Românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunei. /Strigăte entuziaste: aşa-i/. Teritoriile locuite de Români de la descălecarea lui Traian până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu există putere de a suci logica până acolo, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii /aşa-i/. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria şi Transilvania dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii trebuie să fie uniţi cu Regatul-Român. /Îndelungate strigăte şi aclamaţii/.
După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile de la Răsărit ale lumii civilizate s-a făcut prin sabia lui Mihai în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acum în zilele acestea spre uşurarea tuturor inimilor, care bat pentru lumină şi libertate, sucombă cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune în numele unei concepţii de viaţă superioară lumii ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel ai egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într-o comuniune internaţională spre a împiedica nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă”.
Unirea tuturor românilor într-un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor îndatoririlor impuse prin noua concepţie a vieţii, prin duhul vremurilor noi. Această nouă concepţie a civilizaţiunii ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi îndatoriri. Civilizaţiunea care ne-a eliberat, pretinde de la noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat munca şi răsplata ei integrală.
Înaintaşii noştri pe câmpul libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat /aşa-i/, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, iar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.
La lumina celor expuse până aci, din încredinţarea şi în numele marelui sfat al naţiunii române din Ungaria, Banat şi Transilvania rog Mărita adunare naţională să bine voiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri:
I. Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 Noiembrie/l Decembrie/1918 decretează unirea acelor Români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Murăş, Tisa şi Dunăre.
II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român adunarea naţională proclamă următoarele:
1. Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţ ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietarilor în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidel – comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate /arător, păşune, pădure/ cel puţin atât, cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe deoparte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.
IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc de regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarhiei Austro-Ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entuziasm libertatea naţiunilor subjugate până aci în monarhia Austro-Ungară, anume naţiunile: ceho-slovacă, austro-germană, Jugo-slavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să aducă la cunoştinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea smereniei acelor bravi Români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea din ghearele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile, pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.
Închei repetând dorul nestins al celor 14 milioane de Români: Trăiască România Mare.
Aplauze, elan de însufleţire,
strigăte: Trăiască România Mare,
Trăiască Vasile Goldiş, ora precisă 12,10 min.”