Nimfele
Nimfele sunt zeităţi feminine secundare din mitologia clasică. Anticii considerau că ele pot fi întâlnite peste tot în natură, în mare şi în izvoare, în râuri şi în peşteri, în păduri, pe câmpii şi în munţi. Numai unele dintre nimfe au dobândit nemurirea în urma anumitor întâmplări. Hesiod spune că s-a păstrat o povestire singulară despre vârsta până la care poate trăi o nimfă.
Sunt divinităţile cele mai populare şi cele mai binevoitoare cu oamenii. Sunt creaturi primitoare, vesele şi graţioase, întotdeauna dispuse să danseze. Nimfele erau înzestrate cu virtuţi profetice, şi se credea că şi ele le puteau da oamenilor puteri supranaturale. Erau adesea invocate de oameni pentru a le oferi protecţie. Uneori, în mod inexplicabil devin foarte periculoase, teribile pentru oamenii ce trăiesc în aer liber. Atunci când un om începe brusc să se comporte ca un nebun se spune că este luat de nimfe. La fel, se spunea despre clarvăzători şi poeţi că erau posedaţi de nimfe.
Tinere şi frumoase nimfe înseamnă femei tinere), nimfele au sedus numeroşi bărbaţi, mai ales zei (Zeus, Apollon, Hermes, Dionysos). Tradiţiile literare povestesc de iubirea lui Heracle pentru nimfa Hylas, de iubirea nimfei Echo pentru tânărul Narcis, sau de cea a Galatei pentru tânărul păstor Acis.
Nimfele erau clasificate în funcţie de partea din natură pe care o reprezentau. Astfel, existau nimfele mării, ale apelor, ale munţilor şi peşterilor, ale trecătorilor şi copacilor, sau nimfe legate de anumite localităţi :
■ nimfele mării purtau numele de oceanide (sau nimfele Oceanului, fiicele lui Oceanos) şi nereide (nimfele din Marea Mediterană, fiicele lui Nereu).
■ nimfele apelor sunt naiadele (nimfele izvoarelor, lacurilor, râurilor, pâraielor şi cascadelor), potamidele, iriadele şi creneidele ; exista credinţa că unele dintre izvoarele, în care se făcea simţită prezenţa unei nimfe, dădeau puteri supranaturale celor ce-şi potoleau setea cu apa lor.
■ nimfele munţilor, oreadele sau orestiadele, erau şi nimfe ale peşterilor; de multe ori originea numelor lor era luată din cele ale munţilor şi regiunilor în care trăiau;
■ nimfele ce trăiau în trecători şi în locurile înguste dintre stânci se numesc napee.
■ nimfele copacilor numite driade şi hamadriade, ori napee, îşi aveau sfârşitul odată cu arborele în care îşi aveau sălaşul şi împreună cu care veniseră pe lume. Cele mai cunoscute erau meliadele, nimfele frasinilor.
■ nimfele care aparţineau unor localităţi aveau numele lor derivat din acele locurilor cu care erau asociate : aheloidele, nisiadele sau niseidele, dodonidele, lemniile etc.
Cultului închinat lor era un cult local, legat de regiunile unde se credea că trăiesc şi care nu comporta mari celebrări. De multe ori, cultul era realizat de către preoţi în peşteri. Nimfelor li se aduceau ca ofrande miei şi iezi, lapte şi ulei, evitându-se vinul. Nu cunoaştem că ar fi existat un cult oficial închinat lor ca divinităţi individuale şi autonome, în schimb avem mărturii despre veneraţia de care se bucurau în cadrul privat şi popular.
Sirenele
Sirenele sunt creaturi maritime legendare din mitologia greacă, descrise ca nişte fiinţe înaripate, cu trup jumătate omenesc, jumătate de pasăre, uneori cu gheare. Alte reprezentări le înfăţişează ca având partea inferioară a corpului înlocuită cu un ou; nu rareori sunt înfăţişate cu barbă. Reprezentarea sirenelor cu coadă de peşte este mai recentă, din perioada medievală.
Nimfe ale mării, ele sunt capcane ale naturii care îi atrag pe marinari cu corăbiile lor în locuri stâncoase în care aceştia îşi puteau găsi moartea. Ele cer sacrificii omeneşti. Numele lor se traduce prin cea cu voce splendidă, cea care seduce, cea care încântă.
Tradiţiile istorice dau mai multe versiuni asupra originii lor: în unele apar ca fiind fiicele lui Forcus, sau ale lui Aheloos şi ale Steropei; în alte erau considerate drept fiicele Terpsihorei, Melpomenei sau Caliopei, datorită virtuţilor lor muzicale care le apropiau de muze; în sfârşit, altele le creditează ca fiind fiicele Pământului, Gaia.
Potrivit izvoarelor, este diferit atât numele, cât şi numărul lor: în unele apar două – Aglaofeme şi Telxiepia –, în altele trei – Partenope, Ligeea şi Leucosia sau Aglaope, Telxiepia şi Pisinoe. Potrivit lui Hesiod, ele trăiesc pe insula Antemoessa (înflorită), insă Homer le-a localizat pe o insulă din Marea Mediterană, aflată în apropierea coastelor sud-vestice ale Italiei, între Eea şi stânca Scilei. Latinii situau insula lângă coastele Campaniei.
Tradiţia mitologică ne-a transmis două poveşti celebre despre sirene. Aventura lui Ulise pe mare cuprinde episodul în care sirenele au încercat din răsputeri să-i atragă pe Ulise şi pe însoţitorii lui cu cântecul lor, spre insula unde acestea trăiau. Plaja de pe care ele cântau spre a-l seduce pe Ulise, era plină de oase ale morţilor şi de trupuri umane în putrefacţie. Ulise le-a cerut tovarăşilor lui de drum să-şi pună ceară în urechi ca să nu audă cântecul acestora, iar el, sfătuit de vrăjitoarea Circe, s-a legat de catargul mare al corăbiei ca să nu se poată mişca.
Sirenele şi-au făcut simţită prezenţa şi în povestea argonauţilor. Aflaţi la bordul corăbiei Argo, eroii şi personajele mitice participante la expediţie, au fost cuprinşi de cântecul sirenelor, dar au fost salvaţi de Orfeu care a început să cânte mai frumos decât ele. Deoarece sirenelor le-a fost ursit să trăiască numai atâta vreme cât nimeni nu putea trece de ele fără să fie mişcat de muzica lor, acestea, învinse de harul lui Orfeu, s-au aruncat în mare transformându-se în stânci.
Sirenele au avut legături şi cu de lumea de dincolo. Ele aveau misiunea ca prin cântecul lor să farmece sufletele tuturor morţilor pentru a le aduce în faţa reginei lumii subterane, Persefona, îndulcindu-le trecerea pe tărâmul celălalt. Tradiţia scrisă arată că ele plângeau sufletele morţilor şi pe Persefona.
Pegas
În mitologia greacă, Pegas este un cal înaripat, amintit ca fiul lui Poseidon şi al Meduzei, din sângele căreia s-a născut, împreună cu fratele lui Crisaor, atunci când a fost decapitată de Perseu. O tradiţie scrisă arată că numele său se referă la un izvor ţâşnitor, iar naşterea sa a avut loc în apropierea locului de unde izvora fluviul Oceanos. Alte surse vorbesc de izvorul Pirene, unde obişnuia să se adape (în Acrocorint) şi Hipocrene(izvorul calului) apărut sub loviturile copitelor sale.
Pegas a fost prins de Belerofon în timp ce se adăpa la izvorul Pirene. Eroul a reuşit să-l strunească cu ajutorul unui frâu de aur primit de la zeiţa Athena. Călare pe Pegas, Belerofon s-a înălţat în văzduh de unde a trimis săgeţile care au omorât-o pe Himera. Mai apoi, atunci când eroul a vrut să urce în cer în spinarea calului înaripat ca să vadă de aproape adunarea zeilor, Pegas l-a aruncat din spinarea sa. Belerofon a căzut pe câmpia Aleia (câmpia rătăcitorului), iar Pegas şi-a continuat drumul spre cer, unde a fost transformat în constelaţie şi a fost primit printre caii divini.
Pasărea Phoenix
Phoenix este o pasăre mitică, ce avea capacitatea de a renaşte din propria-i cenuşă după ce se autoincendia. Asemănătoare cu un vultur, are un penaj splendid şi viaţa foarte lungă. Destinul său a transformat-o într-o imagine simbolică a renaşterii. Originea sa este localizată în Arabia (sau Etiopia) şi constituie obiectul unui cult particular în Egipt, la Heliopolis.
Hesiod ne informează despre pasărea care trăieşte foarte mult (927 de ani), însă Homer (în Istorii, 2.73) este primul care vorbeşte despre Phoenix descriind obiceiurile sale de viaţă singulară. Pasărea Phoenix se diferenţiază de aspectul unui vultur prin penajul splendid colorat, cu pete de purpură şi aur (două culori nobile), ce o face mai frumoasă decât cel mai minunat păun.
Lungimea vieţii sale este extraordinară, variază în funcţie de izvoarele istorice, de la 500 la aproape 13.000 de ani. Fiind singurul exemplar din specia ei, ea nu se poate reproduce ca celelalte păsări. Mitologia reproducerii sale arată că pasărea, când simte că i se apropie sfârşitul, îşi face un cuib din ramuri de plante aromatice şi tămâie pe care îl incendiază după ce se așează pe el. Din cenuşa rezultată se formează o altă pasăre. Noua pasăre Phoenix o îngroapă, apoi, pe cea precedentă punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou, după care împreună cu un cortegiu format din alte păsări, ce zboară în jurul ei, le duce la sanctuarul din Heliopolis unde preoţii lui Helios, zeul Soarelui, celebrează un rit funebru solemn. Din Egipt, noua pasăre Phoenix se întoarce în Arabia (sau Etiopia), unde îşi duce lunga sa viaţă solitară, hrănindu-se cu perle de tămâie, până când va începe un nou ciclu al renaşterii.
Tradiţiile egiptene vorbesc de un animal cu însuşiri asemănătoare păsării Phoenix, numită Bennu, a cărei imagine se poate vedea reprodusă pe prora corăbiilor egiptene.
Grifonii
Grifonii sunt animale fabuloase ce avea trup de leu şi cap şi aripi de vultur. Ele trăiau în munţii aflaţi între ţinutul hiperboreenilor şi cel al arimaspilor, unde erau consideraţi păzitorii aurului din nord. Tradiţia spune că deoarece arimaspii au venit să fure aurul călare, grifonii au dezvoltat o ostilitate faţă de cai. Unele versiuni mitologice arată că grifonii erau animalele sacre ale lui Apollon. În alte versiuni sunt păzitorii craterul plin cu vin al lui Dionysos sau ai lui Zeus.
Tradiţiile istorice spun că credinţa în grifoni era de origine orientală, ei la început fiind paznicii aurului Indiei. Grifonii, amintiţi adesea de poeţi, sunt descrişi în special de Herodot şi de Pliniu.



