Historia magistra vitae

b1
RELIGIA GRECILOR ANTICI

Centaurii

Centaurii sunt un popor mitologic ce trăia în pădurile muntelui Pelion, în Tesalia. Erau cunoscuţi datorită corpului lor care era umană în jumătate superioară şi cabalină în jumătate de jos. Numele lor pare a însemna biciuitorii apelor fiind la origine, probabil, genii ale torentelor din munţii Pelionului. Puterea lor îmbina forţa animală cu cea umană, iar ca armă se foloseau de trunchiul de brad.

Tradiţia mitologică vorbeşte despre acerba luptă cu lapiţii, care a avut loc în timpul nunţii lui Piritoos, regele lapiţilor, cu Hipodamia, când centaurii au încercat să răpească femeile lapiţilor. Disputa dintre centauri şi lapiţi a pornit de la purtarea centaurului Eurition (eventual şi a altora), care, îmbătat de vin, a încercat să o violeze pe mireasă şi pe care lapiţii l-au pedepsit retezându-i nasul şi urechile. Printre cei care au luptat alături de lapiţi se afla Tezeu. În altă variantă a mitului, protagonistul luptei a fost eroul Ceneu, care era invulnerabil şi care a fost înfipt în pământ de centauri, aşa cum se înfige un par, folosind trunchiuri de brad.

Lupta dintre centauri şi lapiţi, cunoscută sub numele de centauromahia, s-a terminat cu înfrângerea centaurilor, care au fost alungaţi din Tesalia şi s-au refugiat pe muntele Pind, la graniţa cu Epirul. Alungarea şi înfrângerea centaurilor de către lapiţi sunt interpretate ca victoria raţiunii asupra barbariei, a inteligenţei asupra animalităţii primitive, a unei religiozităţi noi asupra unor credinţe mai vechi. Artiştii greci au imortalizat în multe opere monumentale scene ale acestui conflict, reprezentative fiind sculpturile de pe frontonul templului lui Zeus din Olimpia şi metopele Partenonului.

Cel mai cunoscut dintre centauri este Chiron, un urmaş al lui Ixion şi al lui Centauros. Datorită înţelepciunii şi cinstei sale, lui i s-au dat spre a-i educa, în peştera sa de pe muntele Pelion, numeroşi tineri zei şi eroi. Potrivit unei alte tradiţii, el era fiul lui Cronos şi al Filirei. Un alt centaur vestit a fost şi Nesus, care a răpit-o pe Deianira, soţia lui Heracle.

Un alt episod mitologic povesteşte de lupta dintre Heracle şi centauri. Eroul fiind oaspete în peştera centaurului Pholus a fost servit din vinul primit de centauri de la Dionysos. Mirosul vinului îi atrage pe ceilalţi centauri în peşteră unde se incinge o luptă între Hercule şi centauri care se soldează cu moartea centaurilor Agrius şi Anchius. Din greşeală în conflict cade victimă şi Chiron ucis de o săgeată otrăvită trasă de Heracle.


Harpiile

Harpiile sunt creaturi mitologice ale căror nume însemană răpitoarele, Homer spunând despre ele că sunt cele ce iau oamenii cu ele. La origine este posibil ca ele să fi fost nişte zeiţe ale furtunilor (mai sunt numite şi vijelii). Tradiţiile literare spun că părinţii lor au fost Thaumas şi oceanida Elektra, sau într-o altă versiune Poseidon şi Gaia. Harpiile (două sau trei, în funcţie de tradiţie) au nume care diferă la autorii antici: Aello şi Ocipete (Hesiod), Podarge (Homer), Celeno (cea întunecată).

Vergiliu spune că harpiile au plecat în insulele Strofade după ce au fost alungate de la Fineu. La Strofade ele îi atacă pe troienii care au acostat aici în urma unei furtuni, iar regina lor, Celeno, prezice că, înainte de a întemeia cetatea promisă, Enea şi ai săi vor trebui să roadă de jur-împrejur mesele. În final, s-au stabilit în adâncurile pământului, sub insula Creta.

Hesiod le descrie ca pe nişte personaje feminine înaripate, două fecioare nespus de frumoase, cu păr lung şi buclat. Harpiile fac parte din generaţia divină primordială. În tradiţia târzie sunt reprezentate ca nişte monştri înaripaţi, cu cap de femeie bătrână şi cu o expresie înfometată, cu trup de pasăre ce avea gheare lungi şi ascuţite. În jurul lor lăsau un miros greu de suportat.

Zeii le foloseau pentru a-i pedepsi sau chinui pe oameni şi pe eroi, după bunul lor plac. Trimise să-l chinuiască pe prezicătorul orb Fineu de zeiţa Hera, harpiile coborau din cer atunci când acesta primea mâncarea, pe care să i-o luau sau să i-o murdăreau, făcând-o imposibil de mâncat. Fineu a fost salvat de fiii lui Boreas, Calais şi Zetes, doi dintre argonauţi, care au reuşit să le alunge.

Potrivit tradiţiei ele răpeau sufletele morţilor şi copii. Sunt amintite, în Odiseea, ca autoarele răpirii fiicelor lui Pandaros. Din relaţia uneia dintre harpii cu zeul Zefir, au fost zămisliţi cei doi cai divini ai lui Ahile, Xanthos şi Balie.


Gorgonele

Gorgonele în tradiţia mitologică sunt reprezentate de trei fiinţe feminine monstruoase Steno, Euriale şi Meduza, fiicele unor divinităţi marine, Forcus şi Ceto. Uneori ele mai sunt numite şi Forcide. Localizarea lor este plastă de autorii antici în ţinutul Libiei sau chiar în Extremul Occident.

Iconografia le prezintă cu un cap enorm, acoperit nu cu păr, ci cu şerpi. Trupul lor avea două sau patru aripi de aur şi mâini de bronz. Dintre cele trei gorgone, singura care avea o natură muritoare era Meduza. Tradiţia spune că aceasta fiind o tânără nespus de frumoasă a atras atenţia lui Poseidon care s-a unit cu ea într-unul din templele închinate Athenei. Pentru aceasta, zeiţa a pedepsit-o transformându-i pletele în şerpi. Potrivit izvoarelor, din unirea celor doi s-au născut Crisaor şi Pegas, venirea lor pe lume făcându-se după ce gorgona a fost decapitată, ei ieşind din sângele ce ţâşnea din gâtul ei tăiat. Eschil spune că pedeapsa divină a făcut capul Meduzei să fie atât de înspăimântător, încât oricine îl privea în ochi se preschimba în stană de piatră. Perseu a reuşit cu greu să o omoare, folosindu-se şi de oglinda primită de la Athena şi evitând să se uite direct în ochii acesteia.

În final, după ce Perseu i-a dat Athenei capul Meduzei, zeiţa a pus capul în centrul scutului său, unde acesta şi-a menţinut puterea de a-i transforma în stană de piatră pe toţi cei care îl priveau. Într-o altă variantă a mitului, capul a fost îngropat în Argos sau a devenit un ornament al scutului lui Zeus. Chipul gorgonelor a fost adesea expus pe faţadele templelor sau la intrarea în diferite edificii, pentru că se credea că ferea de deochi.

Sângele scurs din trupul gorgonei avea caracteristici contrastante. Sângele scurs dintr-o venă putea fi unul benefic, pe care zeul Asclepios îl folosea pentru a readuce morţii la viaţă, pe când cel ce ieşea din altă venă putea provoca moartea prin otrăvire. Simbolistica împleteşte, în figura Meduzei, elementele benefice cu cel fatale. În perioada elenistico-romană figura gorgonei îşi pierde aspectul monstruos şi este umanizată.